În ultimul capitol din „Spovedanie pentru învinşi" sunt evocate ultimele zile ale şederii lui Panait Istrati în Uniunea Sovietică. Când totul era pregătit pentru întoarcere la Paris, la începutul lunii februarie 1929, un eveniment neprevăzut face ca plecarea să se amâne cu câteva zile. Dar, vom vedea, ce zile teribile! Venise cu un entuziasm molipsitor în Uniunea Sovietică în urmă cu 16 luni, la sărbătoarea primului deceniu de la izbânda Revoluţiei şi acum, o întâmplare îi schimbă complet rostul.
În prima săptămână din februarie duce, împreună cu bunul său prieten Victor Serge, ultima luptă. Este vorba despre salvarea de la pedeapsa cu împuşcarea sau de la surghiunul siberian a muncitorului Rusakov. Aflând situaţia limită în care e prins acesta, Panait Istrati revine la una din primele lui ipostaze publice, începute cu două decenii în urmă, în docurile Brăilei. Întâmplarea reaprinde patima justiţiară care îl înflăcărase în deceniul de publicistică brăileană, din 1906 până în 1916.
Pe 15 februarie soseşte la Paris şi se apucă imediat să scrie teribila „Spovedanie pentru învinşi". Până în mai, deci cu o febrilitate pe care o mai avusese doar când scrisese „Chira Chiralina" şi „Moş Anghel" în pivniţa casei cizmarului Gheorghe Ionescu, din Paris, încheie primele două capitole ale cărţii. De-abia în octombrie revine şi scrie „Afacerea Rusakov", ultimul capitol al lucrării. În cele 16 luni de şedere în Uniunea Sovietică, lui Panait Istrati i se întâmplase ceva ce a avut efecte tragice asupra firii sale. Ca ziarist şi luptător sindical vreme îndelungată trăise cu speranţa biruinţei Revoluţiei proletare. După 1918, zece ani aşteptase să vadă miracolul, dar periplul sovietic îl dezamăgeşte profund. Adună în suflet atâta revoltă şi suferinţă încât situaţia în care e pus muncitorul Rusakov îl face să se implice rapid şi total, cu o desfăşurare de forţ
