14 septembrie 2013, ora 19:24. A paisprezecea zi de protest. Suntem patru oameni în jurul unui laptop, în mansarda unui bloc cu vedere spre Piața Universității, sortând materiale informative. Au trecut două săptămâni de luptă împotriva unui sistem mediatic corupt, vândut, capabil să-și întoarcă armele împotriva poporului, prezent noapte de noapte în stradă. Vă scriem vouă, reprezentanții presei locale, în buzunarele cărora nu au intrat teancurile de bani mânjiți cu cianură. Voi sunteți singurii care mai pot spune lucrurilor pe nume. Nu vă judecăm pentru faptul că nu ați făcut-o până acum. Suntem conștienți că de la mai bine de 100 de km distanță nu auziți cum mii de oameni strigă noapte de noapte pe străzile capitalei, înconjurați de cordoane de jandarmi, ,,Uniți, salvăm Roșia Montană’’. Au trecut 14 zile de când ne trezim în fiecare dimineață și mergem la joburi pentru a petrece câte opt-nouă ore în birouri. Pronunțăm cuvinte ca ,,protest’’, ,,televiziune’’, ,,Roșia Montană’’ sau ,,exploatare cu cianură’’de câteva sute de ori pe zi, așa încât colegii noștri de muncă au ajuns să fie mai mult decât informați și să ne susțină. Apoi ne întoarcem din nou în stradă, înarmați cu bidoane, alături de familia de la Universitate (pe care toate trusturile de presă contractate de Roșia Montană Gold Corporation au descris-o ca pe ,,o gașcă de hipsteri drogați’’), cu care rămânem până spre dimineață. Suntem mulți, majoritatea tineri. Scandăm sloganuri, pictăm, dansăm, zâmbim. Ne jucăm de-a v-aţi ascunselea cu jandarmii, în lupta pentru ocuparea carosabilului. Ei s-au obișnuit deja cu faptul că suntem pașnici, dar ăsta-i job-ul. Muzica străzii e alta acum și nici măcar trecătorii (protestatari de ocazie) nu au o problemă cu asta. Suntem între prieteni – oameni frumoși pe care i-am cunoscut aici și pe care îi iubim pentru simplul fapt că au voci la fel de puternice ca ale noastre. A