Sunt familiarizat cu prostia românească la vârf, aşa că nu fac urât când mă intersectez cu ea în trafic. Zic „pardon” şi trec mai departe. Câteodată însă, în ciuda eforturilor mele, erup de nervi. Cum mi s-a întâmplat zilele trecute, când un fost coleg de facultate m-a invitat la restaurant. A venit cu tot cu gagică. Îmbrăcată la multe ace. Fiică de bani gata, cu facultate terminată în străinătate, agresivă. Şi proastă, extraordinar de proastă. O ebă mai mică.

La un moment dat, în difuzoare, Frank Sinatra cânta arhicunoscutul „My Way”. Ca să-şi arate cultura, gagica a zis:

- Ăsta e cântecul lebedei lui Sinatra.

Am căutat ieşirea printr-o glumă: - Serios? Nu ştiam că Sinatra creştea lebede.

Proasta s-a uitat la mine ca la un prost.

– Vreau să spun că Sinatra ştia că va muri curând. De aceea a scris cântecul ăsta.

Atunci am explodat.

- Hai să-ţi zic ceva. Se zice „cântecul de lebădă” al lui Sinatra, nu cântecul lebedei. Că Sinatra ăsta nu creştea lebede şi iepuri de casă.

- Totuna-i, mi-a replicat ea, cu vârful nasului orientat spre lună.

– Iar apoi, cântecul nu a fost compus de Sinatra, ci de un franţuz, Claude François. Titlul original este „Comme d’habitude”, în traducere „Ca de obicei”. Şi descrie rutina dintre un bărbat şi o femeie, care trăiesc împreună. Pentru că s-a dorit o variantă americană, a fost solicitat Paul Anka. El a scris apoi cuvintele pe care le ştii. Şi i le-a dat spre cântare crescătorului de lebede Sinatra.

Tipa era roşie de draci. Cine eram eu să o pun la punct? Cine mă credeam? Dacă ar fi avut armă în chiloţi, ar fi tras în mine fără probleme, deşi ar fi fost păcat de glonţ.

Dar ştiţi care-i partea cea mai interesantă? Că nu prostovanca m-a privit cu cea mai mare ură, halindu-mă din priviri. Ci fostul meu coleg de facultate. Aşa că am dat berea peste cap şi m-am dus ţeavă acasă