Am stat pe treptele Ateneului mult după ora 1 noaptea. Nimeni în jur nu se grăbea. O mică comunitate tandră care doreşte să-şi împărtăşească bucuria. Văzusem nu de mult pe Mezzo „Alessandro“ de Händel, tot cu „Armonia Atenea” Orchestra şi dirijorul ei George Petrou, cu Max Emanuel Cenčić, Julia Lezhneva şi Xavier Sabata.
Cenčić se joacă cu perfecţiunea muzicii baroce, cu sunetele, are un ton ironic faţă de puţinătatea fiinţei, faţă de invidiile şi ţesăturile ei derizorii. În noiembrie anul trecut, urmăream transmisiunea directă de la Opera din Nancy cu „Artaserse” de Leonardo Vinci. Artă pură, desăvârşită. Trei dintre cei mai mari contratenori, Philippe Jaroussky, Max Emanuel Cenčić, Franco Fagioli, Concerto Köln şi Diego Fasolis, Siviu Purcărete şi Helmut Sturmer.
Aerul nopţii e proaspăt, ca şi bucuria mea. Stau în bula timpului meu şi mulţumesc pentru tot ce primesc. Imaginile aleargă prin faţa ochilor mei cu viteza norilor. Barenboim pe un scaun, lângă orchestra lui, ascultând bis-ul din Sonata „Patetica“, Andante, al lui Radu Lupu. Valentin Gheorghiu, Lawrence Foster, Horia Andreescu aşteptând să-l îmbrăţişeze pe Radu Lupu la cabină. Holender pe scară, urmărindu-şi protagoniştii la Ateneu. Orchestra din Atena şi instrumentele ei speciale. Experienţa lor cu Yehudi Menuhin, Mstislav Rostropovitch, Fabio Biondi, cu Sir Neville Marriner. Barocul. Energia dirijorului Petrou.
Concentrarea soliştilor pe calitatea vocii exclusiv, acum, în formula de concert, şi nu de spectacol. Intrarea lui Cenčić. Când totul se întâmplă atît de aproape, ai senzaţia că aşa e normal. Şi, poate că e... Sau? Pe René Pape l-am ascultat în direct, pe Radio România Muzical, de la Opera din Chicago, cu Angela Gheorghiu. La deschiderea stagiunii Operei Scala din Milano, pe 7 decembrie 2013, Daniel Barenboim a dirijat „Lohengrin“. Cu Jonas Kauf
