Nu se stie exact cate mii de oameni au protestat spontan in Bucuresti in seara lui 15 septembrie. Cel putin 10.000 spun scepticii, aproape 25.000 afirma entuziastii. Eu unul am plecat temator la protest, convins fiind ca voi da numai peste anti-capitalisti de butuc si daco-traci reesapati. Si, desigur, peste hipsteri – desi nimeni nu a reusit pana acum sa-mi explice exact ce este acela un hipster.
Ce am gasit in strada? Cel mai gros protest pe care l-a vazut capitala Romaniei in ultimii multi ani. Si un cuvant care, incapatanat si concret, a reaparut sub o forma sau alta pe buzele celor cu care am vorbit. Si acel cuvant nu este Rosia Montana.
E usor sa te lasi purtat de subiectivism atunci cand “relatezi” despre cel mai important protest pe care l-a vazut Bucurestiul ultimului deceniu. Mai ales cand participantii la acel protest nu sunt adusi cu autocarele sindicatelor, nu sunt galerii de fotbal si nici agitatori platiti de un partid posesor de televizor. Cand vezi atat de multi tineri din aia pe care i-ai lua imediat cu autostopul, cand intalnesti vreo trei prieteni buni din liceu, acum IT-isti, plus cativa intelectuali pe care-i admiri (in secret, ca in public nu e la moda sa te dai cu intelectualii), te ia valul. Te apuca, omeneste, bucuria.
Pana ce un fior rece iti curenteaza sira spinarii atunci cand vezi pancarta cu “Jos capitalismul”. Si atunci iti iei tenisii colorati la spinare si fugi. Ca ti-e frica de astia care vor sa dea Jos totul, fara sa-ti spuna ce au de gand sa puna in loc.
Doar ca acea pancarta era una singura. Chiar daca era filmata de camerele tuturor televiziunilor, ramanea una singura. Cum singur era si barbatul fortos cu chef de scandal pe care-l filmau toate televiziunile in timp ce se certa cu alt tip cu ochelari de soare in plina seara, par strans in bentita tricolora si tricou mandru si negru ca
