Am 22 de ani. Mama avea 21 când m-a născut. Azi, poate mai mult ca oricând, m-am gândit cât de mult mi-ar plăcea să am un copil.
A durat doar câteva clipe pentru că imediat m-au izbit toate evenimentele care s-au întâmplat în ultimele săptămâni. Şi atunci mi-am dat seama că nu vreau să am un copil în România zilelor noastre şi, aproape în acelaşi timp, am realizat că este vina mea, a ta, a noastră, a tuturor. M-a copleşit vina şi am plâns.
Să ne fie ruşine că un copil a murit sfâşiat de câini din cauza iresponsabilităţii noastre. Să ne fie ruşine că am decis să omorâm câinii maidanezi pe care tot noi i-am aruncat în stradă, iar peste câţiva ani alţi 60.000 de câini le vor lua locul pentru că românul nu învaţă din greşeli şi rămâne veşnic nepăsător. Să ne fie ruşine că o tânără a fost violată ziua, în centrul Bucureştiului, „capitală europeană“, iar noi am trecut pe lângă ea şi nu am făcut nimic. Să ne fie ruşine că în secolul XXI femeile sunt bătute şi abuzate. Să ne fie ruşine că bătrâni şi copii cerşesc pe la colţuri. Să ne fie ruşine că cei pe care i-am ales să aibă grijă de ţara noastră îşi bat joc de ea şi o vând. Să ne fie ruşine că ne-am gândit să exploatăm cu cianură Roşia Montană. Să ne fie ruşine că se vrea exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică. Să ne fie ruşine că studenţii ies de pe băncile facultăţii şomeri. Să ne fie ruşine că în Sala Palatului nu arătăm respect pentru oamenii de pe scenă şi nu suntem capabili, preţ de câteva ore, să renunţăm la telefoanele mobile. Să ne fie ruşine pentru că am uitat să fim oameni.
Nu vreau pentru copilul meu o astfel de Românie. O Românie în care oamenii s-au urâţit şi au uitat să zâmbească. O Românie în care scopul scuză mijloacele. O Românie în care nu mai ştim ce înseamnă respect, sinceritate, înţelegere, ajutor.
Mi-e ruşine de o Românie pătată!
