Olimpiu Nuşfelean, Spiritul sau strigătul,

Colecţia Opera Omnia, Tipo Moldova, 2012, 320 p.

Numindu-l altă dată pe Olimpiu Nuşfelean un neoromantic, ne dăm seama, la lectura unui ansamblu al producţiei d-sale lirice, în ce măsură ni s-ar putea justifica impresia.

Departe de-a fi un exaltat, un tumultuos, un exhibiţionist al afectelor, poetul le zăgăzuieşte, le filtrează printr-o disciplină care le aduce în situaţia unei aşteptări, a unei tînjiri. Ele pulsează doar în subtext. Nu proclamaţia constituie modul manifestării lor, ci visul transcris ca atare. Nu strigătul porneşte din gura autorului, ci aburul respiraţiei. Avem a face, în textele cele mai relevante, cu o elegie a sfielii, a unei candori melancolice: „Ciripitul păsărilor dimineţii/ vine mai tîrziu./ Mai întîi – povestioara poetică/ a adolescentului/ furişată în caietul de amintiri,/ desenul din caietul de caligrafie,/ viaţa scurtă a pescarului/ ce-şi aruncă năvodul/ sub stîncile frămîntate.// Cînd eu aş vrea/ să mă surprinzi nepregătit/ cu gîndul tu neiertător,/ să mă-nfăşori apoi/ în tandreţea ta muzicală,/ să mă faci prizonierul/ sfîrşitului tău zilnic” (Eu, celălalt…). Sînt menţionate cu gratitudine miracolele solitudinii: „Fericit eşti că ţi se dă prilejul/ să cobori singur/ sub geana zilei,/ să fii ochiul ce vede/ muntele care creşte” (Dragoste). Un alter ego al poetului „domesticeşte tăcerea”, el însuşi mărturiseşte că se desprinde foarte încet „din îmbrăţişarea timidă a spicelor” şi îşi adresează întrebări reticent-compensatoare: „Cine îmi spune/ cît de tare străluceşte un astru/ cînd între mine şi el/ sporeşte/ liniştea inimii?” (Frezii). Sau o reverie a însingurării consolator feerice: „N-aş spune că-i tîrziu – mă derutează/ freziile pictate într-un tablou reuşit./ Porumbeii sălbatici bat încă din aripi,/ mai pot să-mi înalţ privirile./ Nu anunţ nimic.// Culoarea