A murit zilele trecute, în vârstă de 80 de ani, inginerul american Ray Dolby, creatorul sistemului de sunet de înaltă fidelitate care îi poartă numele. Nu sunt expert în electronică şi nici "audiofil" veritabil. Însă anunţul mi-a adus aminte de o istorie. A sunetului la români.
Puşti fiind, locuiam în Berceni, prin zona Brâncoveanu. Acolo existau, după obiceiul timpului, câteva magazine la parterul unui bloc cu zece etaje. Alimentara, Pâine, Carne (acesta era mai tot timpul gol-goluţ), Sifoane, o librărie. Mai exista şi un fel de atelier de reparaţii Radio-TV. (Spre informarea cititorilor mai tineri, televizoarele din acea vreme se stricau adesea. Iar dacă se stricau, trebuiau reparate, nu aruncate sau returnate.)
Acolo, în faţa vitrinei "cooperativei" Radio-TV, m-am întâlnit, fascinat, cu tehnologia de înaltă fidelitate. Aceea veritabilă, din Vest. Atelierele acestea funcţionau, din câte îmi dau seama, ca un fel de consignaţii care aduceau un aer capitalist într-o lume altminteri gri-beton. Eram mulţi puşti care foloseam orice prilej să dăm o fugă, să vedem şi să comentăm ce au mai pus în vitrină cei de la Radio-TV.
Nu am nicio idee de unde le aduceau şi nici măcar dacă toate erau de vânzare. Însă erau splendide. În vitrine, de acest fel am văzut magnetofoane Akai, masive, din aluminiu, Deck-uri Denon sau amplificatoare Tehnics. Îmi amintesc că la un alt Radio-TV, de lângă Piaţa Amzei, am văzut, prin anii '80 - minunea-minunilor! - un aparat cu video-disc laser.
Cred că nu exagerez dacă spun că exista o adevărată cultură a sunetului de înaltă fidelitate în acei ani. Una în care majoritatea dintre noi, desigur, erau mai degrabă spectatori. Echipamentul nu era la îndemâna oricui. Însă acest mediu exista, vibra de viaţă, şi oricine putea participa.
În lipsa unor discuţii tip town-hall, românii, mai ales cei tineri, se strângeau pentru a gu
