O frântură din cupola bogat împodobită, învăluită în penumbră, şi un medalion în care scrie mare, cu litere frumoase, „Chimie” – atâta pot să văd dacă ridic privirea. E 4 septembrie, sunt la Ateneul Român şi împart un spaţiu strâmt – de doi metri şi un pic, dintre o uşă şi câteva trepte care duc spre sală – cu vreo 25 de persoane. Un grup compact de capete şi o lumină de veghe.

Şi, peste tot şi toate, ca un abur, pianul lui Radu Lupu şi sonatele lui Schubert.

Ne resemnăm: aici ne vom petrece seara, între uşă şi scară, nevăzând nimic din Radu Lupu, din pian şi din scenă, dar, ce bucurie, auzind totul; concentrând totul într-un singur simţ. Şi ce dulce resemnare: nimeni nu părăseşte spaţiul înghesuit, ca într-un vagon de metrou aglomerat, la oră de vârf. Mă sprijin de peretele alb-gălbui – am început, se pare, să fac din asta un obicei de Festival. În faţa mea, la nici un metru şi jumătate distanţă, cu spatele lipit de perete opus, un domn îşi ţine ochii închişi; face abstracţie de noi, grupul care-l înconjoară, şi trăieşte muzica lui Schubert, aşa cum iese ea din clapele abia atinse parcă de pianistul Radu Lupu. Domnul în vârstă a nimerit aici din întâmplare; are sigur bilet, dar n-a mai avut cum să ajungă sus, în sală. E personajul meu favorit din spaţiul strâmt: aproape că n-a deschis ochii în timpul sonatei. În sacou crem şi cu cravată gri pepit, cu figura încadrată de păr alb, pare un obişnuit al sălilor de concerte – şi-am să-l mai văd, în zilele următoare, ba la Sala Palatului, ba la Ateneu; iar când îl văd, recunosc în faţa voastră, zâmbesc în sinea mea, bucuroasă c-am împărţit sonata, ca un secret, cu dumnealui.

Lângă domnul care-şi mişcă doar din când în când şi aproape imperceptibil capul e o fată frumoasă şi înaltă, cu braţele încrucişate. Cu degetele mâinii stângi urmăreşte o partitură imaginară; cunoaşte sonata lui Schubert, se vede – p