Pe 8 septembrie, protestul impotriva proiectului minier de la Rosia Montana ajungea in Piata Victoriei. Am alergat sa fiu in fruntea multimii, sa vad cum ar reactiona masa de 10.000 de oameni la vederea leaganului liderilor lor. Cativa jandarmi se strecurau printre tufisurile din fata cladirii unde se intalneste guvernul. Principalul bloc de protestatari nu stia in ce directie sa se indrepte. Organizatorii le spuneau oamenilor, prin megafoane, sa mearga catre Obor. Dar cand ai de-a face cu mii de tineri insufletiti de increderea pe care o da o masa de oameni, e greu sa-i convingi sa mearga patru kilometri catre o piata unde se vand blugi turcesti, tigari contrafacute si crap proaspat, daca au sediul guvernului in vizor. Un barbos de vreo 30 de ani a luat-o la fuga in fata, sperand sa conduca catre o schimbare de vreun fel. Linia subtire de jandarmi era uimita. Nu puteau forma un cordon. Le-a scapat printre brate. Mai multe persoane l-au urmat, spargand randurile subrede, fara sa poata fi opriti. Jandarmii erau imprastiati, disperati, se miscau din loc in loc, nesiguri unde sa se pozitioneze, aratand la fel de feroce ca o echipa de voleibalisti amatori.
Vreo suta de oameni statea in spatiul dintre fortele de ordine dezorganizate si biroul reprezentantilor lor alesi. Nesiguri ce sa faca. Dar stiind ca, daca ar fi fost mai multi, macar cu cateva sute mai multi, ar fi fost usor sa ia cu asalt sediul guvernului.
Mi-a dat seama ca, in Romania, puterea nu e decat o perdea de hartie intre oameni si elita. Nu dureaza decat o secunda sa o expui. Pana acum, protestul acesta, fara a incerca macar, a reusit sa forteze o fracturare a coalitiei la putere, de vreme ce liberalul Crin Antonescu pare ca ii intelege pe protestatari – crezand ca e in interesul lui, de candidat la prezidentiale in 2014 – si Primul Ministru Ponta oscileaza intre o pozitie pro si contra. @N
