„În anul doi la Fizică, studiam electronul, dar nu aveam o intuiţie clară a ceea ce este el. Discutam cu colegii, încercam să mă lămuresc. E ca o mămăligă? Ca o bilă? Cu cât vrei să fii mai precis în fizică, cu atât lucrurile se complică. În anul cinci, toată lumea vorbea despre fotoni. Domnule, sunt eu tâmpit? Eu nu înţeleg ce este fotonul.”

În copilărie, ca mulţi alţii, Daniel Ursescu era bun la matematică. În Generală, diriginta l-a împins să meargă la olimpiade şi abia acum îşi dă seama că îi datorează foarte mult. Învăţa, ca să fie părinţii mândri de el şi ca să treacă bine evaluările şi bacalaureatul. A ajuns la un liceu de frunte din Piatra-Neamţ, într-o clasă în care erau selectaţi cei mai buni elevi la matematică din oraş. Dintr-odată, nu mai era cel mai bun. A înţeles la timp că trebuie să opteze fie pentru un domeniu inovativ – automatică-programare, fie pentru ceva mai tihnit, cum era fizica. Se gândea că, în programare, lucrurile evoluează rapid şi că la fiecare doi ani va fi nevoit să înveţe un limbaj nou. Îşi imagina că îi va fi destul de greu să menţină echilibrul corect dintre învăţare şi aplicare în practică. La terminarea liceului, când s-a pus problema unei cariere, a analizat la ce e el bun.

Mama era laborant-chimist şi tata lucra ca maistru pe şantier, aşa că l-au susţinut, dar n-a prea avut parte de îndrumarea lor. Pentru că a încheiat clasa a XII-a ca olimpic la fizică, a ales fizica. În primul an, speriat de competiţia pe care o puteau reprezenta colegii săi, „a tras aşa de tare”, încât la final, cu o singură excepţie, avea numai note de zece. S-a mai relaxat apoi, în anul doi şi trei, când a văzut că poate face faţă la cursuri fără probleme.

Cu aerul său de science geek, e greu să ţi-l imaginezi pe Daniel în rol de organizator de proteste. Dar, ajuns preşedintele Ligii Studenţilor din Facultatea de fizică, în perioada