-AA+A

Ce mai vuiet, ce mai zbucium la auzul introducerii „clasei pregătitoare”!!! Cât preget şi „cumpăt ezitant”, din partea părinţilor şi a bunicilor, asupra chestiunii arzătoare, dacă s-ar cădea sau nu întru a-şi trimite micii grădinari la un regim fără de crăcnire, de şcoală cu program fix şi cu pix. Adică, la aproape un fel de cătănie la vârsta mică şi fragedă (mai ales în concepţia prăpăstioasa a bunicilor, care nici nu-şi puteau închipui că nepoţeii lor cu „papă” la ochi, cu caş încă la gură, vor putea învinge toiul dimineţii în mersul pueril spre şcoală). Au fost şi „emoşii” de sistem, de încadrare, de schemă de personal. A curs cerneală sindicală, educatoarele de grădiniţă s-au panicat că-şi vor pierde posturile. Şcolile şi dăscăliţele s-au panicat că vor fi cotate slab la un fel de „bursă” didactică şi că, astfel, nu vor mai putea recruta, ca până atunci, pe toţi elevii din parohia arondată (migraţie şcolară). Dar toate aceste anxietăţi şi angoase bilaterale s-au molcomit deja. Poate cei mai puţin stresaţi de această ipostază (vă rog, nu-i mai spuneţi „clasă zero”, că-i minimalizaţi importanţa! – şi nu e deloc pedagogic!) au fost eroii principali, adică micii elevi. Pentru aceştia, vâltoarea şcolară poate însemna o mare provocare. Vor putea trage mai mult aer în piept, îşi vor creşte stima de sine – ca şcolari. Că tot se vorbeşte de precocitatea copiilor de astăzi!

P.S. Mai trebuie adecvată zicala din bătrâni „cei şapte ani de-acasă”. Deci, în curând vom spune vreunui copil neruşinat „nu ai cei şase ani de-acasă!”. Oare acest an în minus să reprezinte un fel de scuză?

Apreciere: Select rating1 steluţă2 steluţe3 steluţe4 steluţe5 steluţe Votează acum! Tweet