Personajele pe care le întruchipezi de-obicei în jocuri sunt ieșite din comun: un spion care folosește tot felul de drăcii hi-tech ca să salveze lumea, un președinte al Statelor Unite ale Americii care are super-puteri, un semi-zeu care-i trage scatoalce-n moacă lui Poseidon, ș.a.m.d. E cumva normal – pasiunea pentru gaming vine tocmai din dorința de a mai ieși câteva momente din viața cotidiană cu slujbă, familie și taxe ca să fii pus într-o situație cu totul extraordinară.

„Lost Planet 3“, un shooter la persoana a treia distribuit de japonezii de la Capcom (Resident Evil, Street Fighter), nu respectă această regulă și te pune în saboții unui căpșunar științifico-fantastic. Mă rog, jocul are loc pe o planetă înghețată numită E.D.N. III, plină de monștri mari cât Casa Poporului pe care trebuie să-i împuști, dar personajul principal nu-i un super-soldat pus pe fapte mari. Jim Peyton, protagonistul jocului, este un simplu muncitor, care a ajuns acolo fiind momit de o corporație bogată cu bani și muncă ușoară. Până la urmă acesta descoperă că „formele indigene de viață non-agresive“ din pliant vor să-l mănânce și că trebuie să stea în frig ore-n șir ca să exploateze o sursă de energie care ar putea salva Pământul de o criză energetică care stă să explodeze. Jocul construiește bine acest personaj – te identifici destul de ușor cu un Gigel Oarecare plecat în alt sistem solar ca să câștige o pâine sănătoasă de pe pământ. De-a lungul poveștii o să ai parte de tot felul de misive video de la soție în care i se povestește de copil, de viața de pe Terra și de cum îi este dor de el. Câteva detalii drăguțe îl fac pe Jim și mai credibil – 85% din salariul său se duce acasă, iar nevasta îi trimite un album de muzică country pe care să-l asculte cât muncește și se bate cu bestiile extraterestre.

Ca român, n-am putut să nu mă gândesc la conaționalii mei plecați la muncă-n