Ce se știe despre Logolda? Mă tem că mai nimic. La Cavnic se ajunge greu, iar ruinele Logoldei n-au spectaculozitatea Cetății Neamțului. Totuși, primăria caută sprijin pentru a le reabilita și a le introduce în circuitul turistic transilvan, ele urmând să depună mărturie despre cea dintâi topitorie de aur din Europa care a aplicat (încă din 1862, deci cu un veac și jumătate în urmă!) tehnologia cianurării. Am fost primii de pe continent și dețineam locul 5 în lume, așa că nu-i cazul să ni se prezinte procedeul de la Roșia Montană drept cine știe ce mare noutate mondială. Mai mult: în 1891, specialiști de la Logolda au fost trimiși în Rusia, spre a implementa (altă rimă n-am avut) tehnologia într-o mină similară din Altai. Și până la închiderea mineritului, la Roșia s-a folosit tot cianurarea, că, oricum, altă soluție nu-i.

Cum se vede, cândva dam lecții, acum am devenit elevi în rândul patru, banca de la geam. A trecut un veac și jumătate în care românii au folosit cianurarea, nici un dezastru, n-a murit nimeni din pricina procedeului, iar singurul incident înregistrat (Baia Mare) s-a datorat înainte de orice haosului postrevoluționar ce a răvășit industria românească, inclusiv cea minieră. Pretutindeni în lume, cianurarea e singura soluție pentru un anumit tip de zăcăminte, pretutindeni se utilizează în siguranță și fără incidente. În 2009, Suedia a deschis două noi astfel de exploatări: nici un protest de nicăieri – și de n-or fi suedezii scrupuloși cu mediul! Românii cerșesc din poartă-n poartă împrumuturi internaționale, deși stau cu fundul pe un formidabil tezaur (nu-i vorba doar despre aur și argint), uitându-se cu spaimă și jale la drobul de sare de pe horn: dacă, Doamne ferește, cade? Să nu mai construim vapoare – dacă dau peste un aisberg? Să nu mai durăm poduri – dacă le doboară vreun cutremur?

Disperarea din Țara Moților nu impresionează pe