Nu se știe exact câte mii de oameni au protestat spontan în București în seara lui 15 septembrie. Cel puțin 10.000 spun scepticii, aproape 25.000, afirmă entuziaștii. Eu unul am plecat temător la protest, convins fiind că voi da numai peste anticapitaliști de butuc și daco-traci reşapati. Și, desigur, peste hipsteri - deși nimeni nu a reușit până acum să-mi explice exact ce este acela un hipster.
Ce am găsit în stradă? Cel mai gros protest pe care l-a văzut capitala României în ultimii mulți ani. Și un cuvânt care, încăpățânat și concret, a reapărut sub o formă sau alta pe buzele celor cu care am vorbit. Și acel cuvânt nu este Roșia Montană.
E ușor să te lași purtat de subiectivism atunci când „relatezi“ despre cel mai important protest pe care l-a văzut Bucureștiul ultimului deceniu. Mai ales când participanții la acel protest nu sunt aduși cu autocarele sindicatelor, nu sunt galerii de fotbal și nici agitatori plătiți de un partid posesor de televizor. Când vezi atât de mulți tineri din ăia pe care i-ai lua imediat cu autostopul, când întâlnești vreo trei prieteni buni din liceu, acum IT-iști, plus câțiva intelectuali pe care-i admiri (în secret, că în public nu e la modă să te dai cu intelectualii), te ia valul. Te apucă, omenește, bucuria.
Până ce un fior rece îți curentează șira spinării atunci când vezi pancarta cu „Jos capitalismul“. Și atunci îți iei tenișii colorați la spinare și fugi. Că ți-e frică de ăștia care vor să dea Jos totul, fără să-ți spună ce au de gând să pună în loc.
Doar că acea pancartă era una singură. Chiar dacă era filmată de camerele tuturor televiziunilor, rămânea una singură. Cum singur era și bărbatul forțos cu chef de scandal pe care-l filmau toate televiziunile în timp ce se certa cu alt tip cu ochelari de soare în plină seară, păr strâns în bentiță tricoloră și tricou mândru și negru ca fundul unui câine
