„E extraordinar că oamenii au ieşit în stradă pentru Roşia Montană” spuneam asta nefiind în ţară şi uşor uimit, ce-i drept , de cele întamplate la Bucureşti. M-am bucurat văzând prieteni şi colegi ieşind în stradă şi spunând că sunt mândri că fac parte din această generaţie. Au tot dreptul.”
„Şi am început să cred că « oamenii frumoşi », despre care am tot auzit vorbindu-se în ultima vreme, sunt mai mulţi decât credeam eu şi că ţara asta e pe cale de însănătoşire. Întotdeauna am spus că România are locuri extraordinare şi oameni extraordinari, dar care nu au legatură cu România. Altfel şi România ar fi extraordinară. Credeam că a venit momentul să renunţ la această teorie.”
Însă, apoi am citit asta.
Am aşteptat până azi, ca să nu scriu sub impulsul unei furii care m-a surprins şi pe mine. Ar fi fost doar o izbucnire infantilă, concretizată printr-un lung şir de epitete la adresa oamenilor care populează această ţară. Însă, în acelaşi timp m-a cuprins o lehamite instantanee si irevocabilă. Mai pe româneşte „mi s-a tăiat”.
Toţi oamenii frumoşi s-au pierdut pe parcursul celor doi kilometri agonizanţi parcurşi de fata aceea, cu un cuţit ţinut la gat. Pe moment am fost furios pe mine că îmi dau voie să simt astfel. Că o mişcare atât de amplă şi de frumoasă ca cea pentru Roşia Montană e nimicită de o dramă singulară. Credeam că judec la cald şi, peste o zi-două, reperele se vor schimba.
M-am înşelat. Lehamitea persistă.
Încă încerc să mă abţin să scuip în scris veninul care mă circulă. Aşa că mai bine vă propun un exerciţiu : dacă aţi fi citit că întâmplarea aceasta s-a petrecut în altă ţară, fiind relativ detaşaţi de subiect, cam cum i-aţi fi caracterizat pe cetăţenii respectivului loc? În trei cuvinte, nu mai mult.
Până atunci mă întorc la oamenii frumoşi. Crunt ghinion: o specie abia aparută şi de care era atâta nevoie, e conc
