Proiectul minier de la Rosia Montana poate fi in perspectiva buturuga mica, in masura sa rastoarne carul mare al falnicei aliante numite USL.
Acest lucru, cu toate cele vreo 60% optiuni inca manifestate in favoarea coalitiei cu pricina, in pofida popularitatii unor lideri ai ei si in ciuda debilitatii cronice a unei opozitii care da cu piciorul la toate sansele pe care guvernarea i le furnizeaza cu indicibila darnicie.
Rosia Montana ar putea marca sfarsitul unui parcurs mai degraba norocos decat meritoriu al aliantei de stanga-dreapta, intr-un mod la fel de aleatoriu, precum fulminanta sa ascensiune in alegeri si in preferintele romanilor.
Ma grabesc sa precizez ca in acest caz pierderea de imagine nu este nici macar imputabila in totalitate faptasilor. Pentru ca si actuala opozitie, la randul ei, a imbratisat proiectul. Ba, a si patimit din pricina sa prin debarcarea de la guvernare.
Apoi, nici nu sunt convins, si ca mine multi asemenea, ca el, proiectul, ar fi pagubos si ca renuntarea la el ar fi cea mai buna solutie pentru o Romanie aflata intr-o criza perena de resurse si locuri de munca.
Ca ar trebui sa vegetam in permanenta intr-un dolce farniente patriarhal si pauper. Adevarul sta in detaliile pe care multi dintre adepti si contestatari nu le cunosc cu adevarat si de aceea sunt dispusi sa aiba viziuni prapastioase.
E adevarat, si aici exista o vinovatie, ca executivul, in frunte cu Victor Ponta, a dovedit suficienta duplicitate si fatarnicie. Prin faptul ca astazi imbratiseaza locul unde mai deunazi au scuipat.
Ca nu au, cum se spune, suficient sange in instalatie, ca sa mearga ferm si neabatut in directia hotarata. Ca se rasucesc in bataia vantului diferitilor protestatari mai abitir ca o gingasa crizantema, incat stai si te intrebi ce vor ei la urma-urmelor si cum de au avut
