La Bookfest-ul de anul acesta l-am ratat pe Eugen Ruge. Din fericire, cu ajutorul celor de la Curtea Veche, nu i-am ratat și ultimul său roman, Vremea luminii care pălește.
De pe 23 august încoace toată lumea discută despre Sunt o babă comunistă. Filmul, de data aceasta, nu cartea lui Dan Lungu. Până și Andrei Pleșu i-a dedicat Luminiței Gheorghiu, interpreta babei comuniste, o recenzie lungă. Cum am ratat chiar și până acum să văd filmul (nu, nu pentru că aș fi vreun hipster cultural, ci mai degrabă pentru că există o conspirație cosmică a șerpilienilor împotriva mea), am găsit însă un substitut perfect: Vremea luminii care pălește, o carte căreia Eugen Ruge ar fi putut să-i pună, fără nici o problemă, subtitlul Sunt o familie comunistă.
Acum ceva vreme am scris despre memoriile lui Joachim Gauck despre Germania Redegistă și post-comunistă. Ruge își propune, la rândul său, să-l introducă pe cititor în aceeași lume, însă o face totuși puțin altfel. Rețeta pare, la prima vedere, simplă: se ia o familie încă din anii ’50, de la începutul R.D.G.-ului, și se aduce la zi, cu copii, nepoți, și strănepoți, în Germania unificată și capitalistă. Întreaga poveste e un du-te-vino constant între patru generații, astfel încât Ruge sare, fără nici o problemă, de la anul 1952, la 1989, la 2001, prezentând soarta unei familii care e sinonimă cu cea a socialismului german prin ochii fiecărui membru.
Volumul debutează cu Alexander Umnitzer care află că are cancer și se hotărăște să plece într-o excursie în Mexic. Astfel, pe lângă faptul că e o carte despre comunism și post-comunism, el începe și într-o notă deprimantă. Totuși, dacă aș fi cu adevărat un critic literar poate aș putea să mă aventurez cu o ipoteză: de fapt, boala acestuia e cumva sinonimă cu soarta unei lumi din ce în ce mai ciudate după ’89. Dar, cum nu sunt cu adevărat un critic, mă întorc la poveste
