Lupa pentru răzvrătitul stelist e, de fapt, un război pentru o generaţie care n-a luat încă armele în mîini

Iancu fuge, recepţionera se fereşte din calea lui. Iese Constantinovici. Stelea nu iese. Nu e acolo. Recepţionera se uită după ei curioasă şi speriată. Bîiguie nişte explicaţii. Constantinovici reintră. Iancu se întoarce. Patru minute. Vier Minuten. În filmul purtînd acest titlu, o adolescentă rebelă şi delincventă, dotată cu un talent uluitor, evadează din închisoare cu complicitatea profesoarei pentru a participa la un prestigios concurs de pian. Poliţia e pe urmele ei, ajunge la sala înţesată de lume puţin înainte ca tinerei să-i vină rîndul la claviatură. “Vier Minuten, bitte!”. Atît durează reprezentaţia ei. Poliţiştii acceptă să-i acorde acest răgaz. În patru minute, muzica clasică virează în urlet de protest postmodern. După ultimul acord asurzitor, publicul rămîne mut un lung minut. Apoi izbucnesc uralele. Eroina se înclină…şi e încătuşată.

Patru minute. Vier Minuten. În româna lui Iancu şi în germana lui Reghe. Nu există timp prea scurt pentru a-ţi demonstra talentul şi nici pentru a încălca regulile. Ieşind în crucea nopţii din cantonament, fie şi pe durata unor prelungiri de meci, tînărul stelist şi-a manifestat întreaga ignoranţă referitor la structura organizată şi înalt reprezentativă a echipei naţionale. E probabil ca el să nu înţeleagă de ce are un trening, un tricou şi un şort în secvenţa de culori albastru-galben-roşu, şi nu, de exemplu, în albastru-alb-roşu. Pentru el ar putea fi o diferenţă insesizabilă. E cu atît mai bizar cu cît a crescut în curtea unui om care şi-a călcat pe moartea sportivă pentru a veni să apere decisiv această cromatică.

Între timp, Iancu a devenit major. Poate conduce o maşină, de lux dacă se poate, şi chiar propria viaţă. Are exemple de orice fel în jurul lui. Un detaliu: dacă şi Mutu a ajuns să-i