Viaţa tinde să-mi dea încă o dată dreptate: PSD se pregăteşte să-şi anunţe propriul candidat la Preşedinţia României, pentru alegerile din decembrie 2014. Am spus-o încă de anul trecut, când Victor Ponta defila braţ la braţ cu Crin Antonescu şi-l numea „prietenul meu”: PSD nu va accepta niciodată să nu aibă candidat propriu la cea mai înaltă funcţie în stat. Raţiunea spune că un partid de 40% nu poate ceda Palatul Cotroceni unui partid de 18%. Chiar dacă liderii PSD ar vrea să-l susţină la Preşedinţie pe cel al PNL, maşinăria de partid social-democrată îi va obliga să intre în alegeri cu un candidat propriu. Dar fiţi siguri că nici liderii PSD n-au intenţionat vreodată, cu adevărat, să-l susţină pe Antonescu! Totul a fost un joc politic, iar orice joc politic are un început şi un sfârşit, iar pe parcurs multe surprize. Formal, schisma a fost generată de sensibilul subiect Roşia Montană. În realitate, aurul Apusenilor a constituit doar pretextul. Dacă nu era Roşia Montană, ar fi fost altceva. Dar discuţia din jurul celui mai mare zăcământ de metale preţioase din Europa a fost prilejul ideal pentru un divorţ politic previzibil. Aurul de la Roşia Montană are o influenţă magică în rândul electoratului. Exploatarea sau neexploatarea lui, cu sau fără cianuri, provoacă o emoţie teribilă, care se poate transforma într-un uragan politic. În acest iureş, unii politicieni vor fi zdrobiţi, alţii vor creşte spectaculos. Roşia Montană va mişca multe procente în sus şi în jos. Înseşi alegerile de anul viitor – cele europarlamentare, dar mai ales cele prezidenţiale – vor fi influenţate decisiv de felul în care politicienii se vor raporta la Roşia Montană. Efectele încep deja să se vadă. În doar două săptămâni, blestemul aurului i-a întors pe vechii aliaţi unii împotriva altora, i-a transformat pe „prietenii politici” în „colegi de serviciu public”. Întrebat, luni, cine este candidat