Sper să-i fi scăpat măcar pe copiii mei de obiceiul minciunii, care le-a adus țara în pragul falimentului moral, social și economic.

Nonșalanța, chiar plăcerea cu care părinții își mint copiii mici e năucitoare. Că un me­di­ca­ment e bun, când nu e, că i-a furat pisica su­zeta, când i-a ascuns-o bunica, că o să-l duci în parc dacă doarme, iar apoi îl duci doar în camera cea­lal­tă, că Gigel o să-i aducă ju­căria înapoi, că la anul o să-i cumperi câine, când știi sigur că anul ăla pică fix înainte de paștele cailor, că mami și tati se iubesc la nebunie etc. etc. Ca să obțină ce vrea de la el, pentru adult e perfect jus­ti­fi­cat să mintă copilul. El e con­siderat un mic idiot anes­te­ziat emoțional care, pentru că nu vorbește și nu reacționează ca adulții, nu-și dă seama că e prostit sau, dacă-și dă, nu-l afectează de­loc.

Succesul tertipurilor mincinoase e adesea chiar motiv de mândrie, am auzit părinți și bunici ca­re și le împărtășesc pe post de „bune prac­tici“ și surse de inspirație. Lucrurile se mai tem­perează abia când copilul crește un pic. „A crescut ăla micu’, acu’ nu mai pot să-l fra­ieresc.“

Ne scapă că anii în care ne-am bucurat să-l fra­ierim liniștiți au întipărit în mintea lui o lo­gi­că a rezolvării nevoilor de la ceilalți prin min­ciună și „fraiereală“, care-i va contorsiona ma­siv comportamentul de adult. Zic con­tor­siona, pentru că, imediat ce nu mai poate fi fraierit, co­pi­lul e aruncat pe nepusă masă și fără nicio ex­plicație în col­țul opus: cum în­cepe să vor­bească, nu cumva el să-și min­tă părinții vreo­dată. Acum i se spune pe un ton ame­nin­țător că cel mai rău lucru pe care-l poate face pe lu­mea as­ta e să mintă un adult.

Nu e greu de imaginat cam ce fel de lume se în­gră­mă­dește, că de cons­truit nu poate fi vorba, în capul copilului. Pâ­nă ieri, minciuna adultului față de el era o ma­re reușită, de azi