Mişcarea supriză a Rusiei, editorialul lui Putin din NYT, decizia lui Obama de a amâna un eventual atac în Siria, dar şi votul din Congres par să indice o înfrângere a Casei Albe. Aşa să fie?
Se uită adesea că intervenţionismul anilor ’90, dar şi cel post-9/11 s-a făcut cu sprijinul unui nucleu bipartizan, deopotrivă democrat şi republican, al unui centru moderat, capabil să susţină din Congres politica externă a administraţiei de la Casa Albă. De câţiva ani însă, această constantă structurală, care istoric a asigurat sustenabilitatea politică a doctrinei de containment, devine numeric din ce în ce mai subţire, mai slăbită. Sechestrul declanşat în cazul bugetului Pentagonului este un simptom al acestei tendinţe.
Istoricul Niall Ferguson observa recent că, în mod fundamental, puterea statelor este o consecinţă a coeziunii lor interne. Mai mult, în ceea ce descrie ca fiind „marea degenerare“, el spune că sănătatea instituţiilor care au făcut din SUA puterea dominantă în a doua jumătate a secolului XX este tot mai precară. Robert Gates, un produs prin excelenţă al consensului bipartizan, remarcă faptul că dispariţia valorilor generaţiei sale generează un sistem politic disfuncţional. Politica de sumă zero şi războiul ideologic au devenit reperele noii ordini: „Centrul moderat - fundaţia sistemului nostru politic - nu mai rezistă. Moderaţia a devenit echivalentă cu lipsa principiilor; compromisul, cu a te compromite. Exact când ţara are nevoie de predictibilitate, de mai mult consens şi, mai presus de toate, de disponibilitatea de a ajunge la o cale de mijloc, noi ne îndreptăm în direcţia opusă“. De ce s-a ajuns aici? Desenarea circumscripţiilor electorale cu scopul obţinerii unor mandate sigure, în fiefuri sigure, a propulsat în Congres aleşi total îndatoraţi bazei ideologice a partidului, oameni orbi şi surzi la idee
