” Zeii greşesc . Eroul vine, dar nu convine. Moare. Walkiriile galopează. Brunhilde a adormit. Să vină Siegfried! Wagner a cucerit Bucureştii. Inelul este al lui.” Cam aşa ar suna o telegramă trimisă lumii large din universul fabulos creat de muzica lui Wagner în sala sindicalistă a Palatului.
Spuneam ieri, cu plăcută uimire, că descopăr cu ocazia prezentării tetralogiei wagneriene în această ediţie a Festivalului cît de mulţi wagnerieni există la Bucureşti. România culturală are toate datele să nu guste Wagner. În plus, trăim un timp al cărui spirit (Zeitgeist) este foarte departe de Wagner. Nu mai e loc de mari întreprinderi artistice, pare că publicul rafinat şi-a pierdut gustul pentru monumental şi nici dispoziţia oamenilor de a urma un mare creator în straturile profunde ale umanului nu mai există. Acum, printre cei fini şi cultivaţi, are mare succes mica bijuterie, detaliul lărgit sub lupă, muzica pe corzi puţine, ”less is more”. Nu mai admitem şi nu mai recunoaştem genii titanice. Aplaudăm în picioare doar isteţimea mică, talentul la gram şi aluzia sofisticată. Acestui public, i se livrează ore în şir de muzică de operă densă, măreaţă, ca o Niagară, lipsite de suportul spectacolului. Şi exact acest public nu se clinteşte din scaune, iar la sfîrşit aplaudă şi ovaţionează, în extaz, minute în şir. Dacă nici asta nu e magie, atunci magie nu există!
Minunat luni seara a fost că publicul nu părea să fi ieşit din starea wagneriană de duminică seara. Cu această ocazie, am constatat stupefiat că starea wagneriană persistă peste zi. Asemenea consecvenţă la concetăţenii mei, sincer, n-am văzut pînă acum! Mai mult, am sesizat că Wagner dă dependenţă. Luni seara, toţi cei care fuseseră duminică la ”Aurul Rinului”, veniseră cu un singur gînd: mai vroiau. Mii de bucureşteni mai vroiau Wagner! Vă daţi seama cît de puţin ne cunoaştem, de fapt? Artiştii, de cealalt
