Adio, visul frumos s-a terminat. Crin Antonescu, aflat până mai ieri, după propriile declaraţii, când în plictiseala alergătorului de unul singur, când în postura de adevărat şi deja Preşedinte al României, a schimbat brusc culoarea trăirilor onirice. Rozul presărat pe alocuri cu roşul sângelui băsist lasă locul unui albastru intens, de inimă rea, nu electoral. Căci albastră e de acum situaţia prezidenţiabilităţii sale, în pofida reafişării optimiste a străvechiului “prin noi înşine”, luat cu copy/paste de la tot atât de străvechii liberali.

Fără maşinăria teritorială a PSD-ului, hârbuită prin văgăunele cu electori încremeniţi în cârciumi şi cimitire, candidatura profesorului de istorii e doar o adiere florală uşor adormitoare. Despărţirea celor doi copiloţi ai USL-ului face, deocamdată, o crăpătură la temelia casei. Dar care se va întinde până la stadiul de schismă, în buna tradiţie a dihoniei româneşti. Uniţi sub acelaşi steag de idealul antibăsist, scuturatul prafului de pe dosare şi directivele Marii Adunări de la sediul Grivco, cei doi îşi administrează acum reciproc cianura încă nefolosită a RMGC-ului; tot conform tradiţiilor noastre istorice – unirea cu surle şi trâmbiţe şi divorţul din plictiseală şi (ne)potrivire de caracter.

Deşi se vorbeşte prin târg de pasiunea sa pentru jocul minţii cu cărţi la pachet, Antonescu se dovedeşte din nou un prost practicant de poker politic. Dorinţa secretă a coechipierului Ponta, aceea de a aspira (ca şi mentorul său cu Burberry) la upgradarea prezidenţială are acum drum liber şi prioritate acordată dinspre dreapta. După cum ştie toată lumea, pokerul nesportiv merge numai cu tării în pahar, alături; or, tocmai asta se citeşte tot mai vizibil pe faţa şefului liberal, aplecarea accentuată spre tehnicile auxiliare, în dauna jocului inteligent şi atent la cacealmalele partenerilor.

Probabil că Băsescu e fe