De la chelneri la medici și de la spălătorii de mașini la profesori, aproape că nu există serviciu pentru care să nu scoatem în plus bani din buzunar. Uneori pentru că merită, alteori pentru că așa e obiceiul

O chelneriță din Canada a primit 10.000 de dolari de la un client fidel care tocmai mâncase o pizza, în timp ce un tânăr ospătar din Statele Unite s-a trezit că la o notă de plată de 15 dolari primește un bacșiș de 200 de ori mai mare, pentru a-și îndeplini visul de a ajunge în Europa. În România, astfel de întâmplări nu au loc sau cel puțin nu devin publice. Pentru că, deși „atențiile“ oferite celor care ne fac un serviciu sunt o practică larg răspândită, oamenii nu sunt prea dornici să vorbească despre asta. Unul din principalele motive este gândul că reprezentanților statului le-ar putea trece prin gând să taxeze aceste venituri.

Teama de fiscalizarea bacșișurilor nu e tocmai irațională, căci de-a lungul timpului au tot circulat în spațiul public idei de acest gen. În 2005, de pildă, secretarul de stat pe turism de la acea dată, Marius Crivţonencu, a propus „legalizarea“ bacşişului din hoteluri și restaurante. O propunere similară a lansat, în noiembrie 2012, și Asociația Națională a Agențiilor de Turism (ANAT), care dorea trecerea pe nota de plată și, evident, fiscalizarea bacșișurilor din restaurante. Printre argumentele în favoarea proiectului erau creșterea veniturilor legale ale chelnerilor și majorarea sumelor încasate de stat, în timp ce adversarii lui spuneau că transformă bacșișul dintr-o recompensă într-un drept și că, de fapt, prin fiscalizarea acestuia, scad veniturile reale ale angajaților din domeniu. Un sondaj de opinie realizat în acea perioadă a indicat faptul că doar 34% din românii care declarau că iau masa la restaurant cel puțin o dată pe lună erau de acord cu propunerea ANAT.

Dacă ospătarii au scăpat, cel puțin deo