Am preferat să scriu acest post astazi, după ce festivităţile de început de an şcolar se vor fi încheiat şi emoţiile inerente se vor mai fi estompat. Pentru că discuţia despre educaţie este mult prea importantă ca să fie îngropată de emoţie. Discuţia despre educaţie este atât o discuţie despre calitatea vieţii, dar este mai ales o discuţie despre viitor.

Spre finalul lunii iulie, România avea un indicator de circa 23,8% în ceea ce priveşte şomajul în rândul tinerilor, apropiindu-ne de pragul de alarmă de 25%. Ceea ce este un semnal de alarmă pentru România, este deja o realitate cruntă şi extrem de dură pentru alte state europene, unde şomajul în rândul tinerilor a depăşit de mult acest prag de alarmă. În acest context, discuţia despre educaţie este o discuţie despre locuri de muncă şi despre cât de mult şi cât de bine sunt pregătiţi tinerii pentru un loc de muncă la momentul în care-şi termină studiile. Cunosc mai bine decât mulţi alţii din România atât nevoile tinerilor studenţi, cât şi aşteptările lor în legătură cu viaţa profesională care-i aşteaptă după ce termină studiile. Realitatea este că, între aşteptările tinerilor şi ceea ce le oferă angajatorii, prăpastia este una mare. Nimeni nu este exclusiv de vină, aşa cum nimeni nu are, singur, cheia pentru rezolvarea acestei situaţii. Nu sunt de acord cu cei care plasează vina pe seama instituţiilor de învăţământ. Tinerii români au parte de o educaţie de calitate, iar calitatea profesorilor din mediul universitar şi pre-universitar este una ridicată. Sigur că este obligaţia unui sistem de învăţământ să ţină pasul cu dezvoltările şi evoluţiile sociale. Însă mă uit la tinerii din Politehnică, instituţie pe care o cunosc bine şi sunt mândru că sunt la fel de buni, iar de multe ori mai buni decât studenţi din alte centre internaţionale de învăţământ. Dovadă şi numărul extrem de mare de antreprenori tineri care pr