Despre islamul politic s-au făcut multe afirmaţii, mai ales după înlăturarea de la putere a preşedintelui Muhammad Mursī, exponent al acestei ideologii. Cele mai multe dintre acestea anunţau în termeni categorici sfârşitul epocii islamului politic, care şi-ar fi dovedit lipsa de viziune şi strategie în actul guvernării.

Există, de bună seamă, în ultimul timp două tipuri de discurs cu referire la destinul is­la­mului politic. Cel contestatar şi delegitimant pune accentul pe eşecul guvernării islamiste în a instaura ordinea socială (ar. nizām, opusul lui fawdā, haos – categorii clasice în gândirea politică islamică) şi coeziunea comunitară în ju­rul unui proiect. Confiscarea tuturor zonelor de influenţă politică sau încercarea de a o face a determinat o reacţie fi­rească din partea societăţii, ca­re a sancţionat com­por­ta­mentul abuziv al Fraţilor Mu­sulmani. Astfel, argumentaţia se centrează pe discernământul fără de greşeală al comunităţii – încă un principiu fundamental al gândirii po­litice clasice în islam. Fără îndoială, păcatele islamului politic (ne referim la curentul mo­derat care se manifestă în interiorul jocului po­litic) sunt numeroase, radicalizarea dis­cre­panţelor ideologice în interiorul societăţii, ală­turi de încercarea de a împinge celelalte forţe sociale şi politice către zona nesem­nifi­ca­ti­vu­lui fiind probabil cele mai grave. Prin urmare, intervenţia împotriva lor a venit la timp, sunt de părere purtătorii acestui tip de discurs, ca o lecţie din care ar trebui să aibă ce învăţa partidele islamiste din Tunisia şi Maroc, pentru a numi doar statele în care aceste forţe poartă răspunderea gu­ver­nă­rii. În acelaşi timp, ştim bine că încercările islamiştilor de a guverna ţările în care îşi des­făşoară activitatea nu sunt legate de fenomenul numit „primăvara arabă“, ci au o is­torie mai lungă, nu nea­pă­rat fericită. Amintirea episodul