Ce să mai spui când trăieşti într-o ţară în care un tip, în calitate de deputat şi soţ, bagă oamenii în mină, cică în greva foamei – ca să aibă de unde-i scoate tot el, în calitate de premier, proaspăt bărbieriţi, în uralele mulţimii? In care un guvern trimite o lege în Parlament, de care apoi se dezice pe toate canalele, rugând cele două camere să o respingă? Pentru ca ulterior să nu prea mai vrea să o respingă de fapt, din moment ce parlamentarii din comisia specială pentru proiectul Roşia Montană sunt chemaţi la mină să vadă “cum trăiesc şi muncesc oamenii din Roşia” – fără să fie clar în cel fel această ştiinţă ajută în vreun fel la aprobarea legală a proiectului? Pe care de altfel nici n-are de ce să o facă parlamentul, fiind pur de competenţa guvernului?

Ce să mai spui când preşedintele Senatului şi partidului junior de guvernare se declară lider al opoziţiei, doar fiindcă n-a reuşit să încalece magistraţii şi Curtea Constituţională, ceea ce i s-ar fi părut absolut în firea lucrurilor şi tradiţiei locale, dacă are 70% din parlament? Şi e suficient de candid să declare asta la TV, cu subiect şi predicat, nefiind atins de vreo umbră a îndoielii privind separaţia puterilor în stat, limitele constituţionale ale exercitării actului guvernării, indiferent de scorul electoral, etc. Iar cabinetul cu totul se mişcă şi vorbeşte ca şi când ar fi tot în opoziţie, nu doar pe acest proiect, dar aşa, în general – şi mai ales când e vorba de justiţia care le găjbeşte câte un coleg de partid.

E drept, ministrul Dan Şova face notă aparte murmurând că îşi asumă proiectul Roşia Montană, deoarece, ca şi la altele, are ca partener de negociere firma de avocatură a mamei sale, detaliu ce suscită surprinzător de puţine comentarii. Dacă la instalarea guvernului ne întrebam care sunt acele “mari proiecte” ce definesc portofoliul lui Şova, acum se conturează şi răspunsu