Dialogurile pariziene sunt binevenite ca radiografie a stării „exilului“ românesc.
În Dialogurile pariziene ale Lucreției Bârlădeanu există presupunerea că exilul românesc la Paris ar fi și anticomunist („România lecturilor mele pariziene are o veritabilă coloană vertebrală, un spirit acut al onestității, o coordonare firească între etic și estetic, o pledoarie permanentă pentru a alege grâul de neghină, victima de călău, adevărul de minciună, ea luptă împotriva amneziei colective.“) și nu fără îndreptățire: suntem încă la începutul anilor 2000, Monica Lovinescu încă mai poate reîncărca acest criteriu ridicând ștacheta morală foarte sus.
Primul șoc al scriitoarei din Basarabia, venită la Paris pe urmele unor legende vii, pare să fi fost atmosfera mult mai de stânga decât se aștepta. O ambianță în care anticomunismul din bagajul de exilat nu avea cum să țină de cald, așa că toți invitații interviurilor din carte sunt aduși într-un fel sau altul să comenteze.
Pentru Monica Lovinescu, aplecarea spre stânga e o fatalitate de neocolit, după Revoluția franceză. I-a urmărit diagrama decenii la rând. În 2002, o supărau mai ales „demisiile“ unora care măcar înțeleseseră mesajul lui Soljenițîn. Bernard-Henri Lévy, de pildă, cu ultima lui carte de atunci, în care se întorcea din nou cu fața spre „stânga tradițională“.
Pentru Sanda Stolojan, care ajunsese în Franța după una dintre acele tranzacții rușinoase practicate de Ceaușescu - cumpărată de o rudă din Occident -, spectacolul unei Franțe atât de acomodate cu ideea de URSS a fost năucitor. Doar opacitatea la nuanțări a uimit-o mai mult: „Când încercam să vorbim (...), ni se răspundea că suntem anticomuniști viscerali, ba chiar (țin minte o frază memorabilă a unui scriitor francez) sunteți direct interesați, deci nu sunteți credibili“.
Mult mai tânăr,
