Pentru observatori, români dar mai ales străini, mandatul dvs. la Ministerul de Externe (decembrie 2009 - ianuarie 2012) a fost o perioadă de maximă efervescenţă în relaţia Bucureşti-Chişinău. Cum de v-aţi potrivit atât de bine ceasul cu omologii din UE şi cu Iurie Leancă, pe atunci ministru de Externe al Republicii Moldova? Era o altă filosofie în relaţia bilaterală? Şi cu ce diferea această nouă abordare de linia politică tradiţională?

Chimia unei relații bilaterale depinde și de afinitățile protagoniștilor. Generația politică AIE – Vlad Filat, Iurie Leancă, Igor Cormac sau Marian Lupu – are o lectură modernă a prezentului geopolitic. Agenda noastră a fost stabilită printr-o percepție comună asupra situației din UE, din regiune sau din spațiul postsovietic. Dacă la Chișinău ar fi guvernat comuniștii lui Voronin, dialogul nostru ar fi fost clar penalizat. Ca ministru, am moștenit un dosar diplomatic destul de prăfuit. Analiza personală și vizitele la Chișinău m-au ajutat cel mai mult. Am descoperit nuanțe anterior ignorate. Realități subestimate. Mecanisme psihologice neglijate. Acești factori de corecție au sporit realismul - și pragmatismul – întregului dialog București-Chișinău.

În ce măsură reuşea România să sprijine agenda europeană a Republicii Moldova, să-i deschidă uşi în diverse capitale europene, să genereze interes, susţinere pentru agenda europeană a acesteia?

Cred că încrederea reciprocă s-a construit prin renunțarea la tonurile paternaliste din trecut. Am refuzat să dau lecții și să sugerez lipsa alternativei. Dincolo de sentimentele mele românești și patriotice, am lucrat cu o analogie: România este culoarul geografic al Republicii Moldova spre UE, așa cum a fost Ungaria pentru noi. E un argument valabil și pe plan comercial, economic sau ideatic. Știam că cetățenii moldoveni din diaspora occidentală sunt practic „uniți“ cu ai noștri