La Periprava nu poţi ajunge decît pe apă. M-am convins în august, cînd am mers „pe teren“, cum se spune, cu colegii mei de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. La 80 de km de Tulcea şi la 30 de km de vărsarea braţului Chilia în Marea Neagră, această comună mică, izolată de apele Dunării, a rămas încremenită în timp. Ea adăpostea cîndva un lagăr comunist, iniţial un punct de lucru între atîtea altele, folosit iarna pentru recoltarea stufului. Astăzi, imaginile din satelit arată doar urmele barăcilor fostei colonii de muncă, cîndva zisă şi „satul“, o mîndrie socialistă, căreia „duşmanii poporului“ i-au dat şcoală pentru copiii cadrelor, club, dormitoare pentru personalul militar, o decentă clădire administrativă (transformată astăzi în hotel) şi multe alte inovaţii la capătul lumii. Timpul curge altfel aici. Lumea e împăcată cu ea, nimic nu aminteşte de suferinţa şi moartea cu care, ani la rînd, deţinuţii politici ai României comuniste au plătit preţul de a fi locatari, fără voia lor, ai Deltei. Cîte destine frînte aici, cîndva, acum doar linişte şi grijile de zi cu zi ale cotidianului capitalist. Cu greu îţi poţi imagina cum era viaţa în acest lagăr în care un cocean de porumb era un festin şi o cruce cusută sub o haină vărgată, o alinare. Conform documentelor de arhivă, colonia de muncă Periprava a devenit una preponderent populată cu deţinuţi politici între 1957 ţi 1964.

Tînărul sadic Condiţiile inumane de detenţie de la Periprava se desprind din aproape toate relatările „politicilor“ care au trecut pe aici. Munca istovitoare şi foamea endemică au fost constante ale traiului în această îndepărtată colonie. Frig năprasnic iarna şi călduri dogoritoare vara. Deseori, bătăi şi sudălmi. Poate doar Dostoievski să egaleze în descrieri durerea traiului de aici: bătrîni, adolescenţi şi invalizi stînd laolaltă în barăc