Disponibilitatea de a da sfaturi e pitită, cred, în ADN-ul fiecăruia dintre noi. E ca un soi de sport la care se pricepe tot românul. Indiferent de experienţa noastră de viaţă, completată cu aceea a personajelor din telenovele şi a celor din emisiunile tabloide, suntem oricând gata să intrăm în pielea tuturor celor din jurul nostru, oferindu-le sugestii pentru a se extrage din situaţiile încâlcite în care viaţa i-a atras. Sau, pur şi simplu, pentru a-i ajuta, chipurile, să depăşească micile intersecţii pe care oricine le întâlneşte în drumul său. Căci, să recunoaştem, a da un sfat - bun, prost - e la îndemâna oricui.
Şi ce poate fi mai plăcut decât să te dai deştept, oferind soluţii la probleme care nu te implică (sau, de multe ori, nici nu te privesc!)? Exerciţiile de imaginaţie sunt floare la ureche faţă de cele de algebră de la şcoală!
Acum trebuie spus că nu toţi cei din jurul nostru sunt receptivi la sfaturi. Unii, e adevărat, sunt de-a dreptul dependenţi de acestea. Ei cred cu sfinţenie ceea ce le spun terţii, încercând să-şi rânduiască viaţa după cum simt aceştia, nu ei înşişi. De cele mai multe ori dau greş. Dar, uneori, poate deveni chiar confortabil să ai pe cine da vina: "Ce bou am fost că m-am luat după cutare!". Replica te absolvă de orice culpă personală. Nu ţi-e mai uşor, dar măcar nu te simţi vinovat. Alţii refuză cu obstinaţie orice sfat. Fie că s-au fript cu ciorba, fie că sunt adepţii proverbului "Fiecare pasăre pe limba ei piere".
Personal, tind să mă înrolez în armata celor din urmă, căci cam toată viaţa mea am primit numai sfaturi care se băteau cap în cap, creând în mintea mea o bulibăşeală de zile mari. Unii mă sfătuiau să dau la Politehnică pentru a-mi valorifica aplecarea către ştiinţele exacte, alţii nu mă vedeau decât în zona "umanului" (ca să nu-i dezamăgesc nici pe unii, nici pe ceila
