Despre problema Roşia Montană s-a vorbit destul, despre soluţii mai puţin. Deloc întâmplător. În absenţa unui common sense despre rolul şi limitele statului care să permită inclusiv o evaluare rezonabilă a externalităţilor ecologice asociate cu exploatarea, nimeni nu se hazardează să spună ce e de făcut.

Coautor: Radu Nechita, conf. univ. dr., Universitatea Babes-Bolyai

Ezitarea este vizibilă, atât în rândurile protestatarilor cât şi (mai ales) ale politicienilor. Nici o forţă politică din Parlament nu se grăbeşte să se erijeze în purtătoarea de cuvânt a interesului naţional. Dincolo de vocea pe cât de stridentă pe atât de minoritară a celor care în mod clar, fie sunt în favoarea, fie se opun exploatării aurului, majoritatea celor ieşiţi în stradă sunt nemulţumiţi de modalitatea specifică prin care s-a urmărit realizarea acestei exploatări miniere – printr-o lege care creează privilegii, minimizând beneficiile sociale şi maximizând câştigurile private, în mod duplicitar şi incoerent. Aşa cum s-a remarcat, protestele din ultima perioadă sunt reacţia nervoasă a societăţii la făţărnicia, indolenţa şi neghiobia din actul de guvernare.

Totuşi, ce este de făcut?

În opinia noastră, nu putem decide aici şi acum care este soluţia „corectă” dar putem propune o metodă prin care s-o aflăm. Iar dacă soluţia se va dovedi tardivă la cazul de faţă, poate ne va folosi pentru a evita să ajungem în situaţii similare.

În primul rând, trebuie să identificăm cauzele situaţiei actuale. Ele sunt de ordin instituţional şi ţin, în parte, de mitologiile şi contradicţiile incluse în documentul numit Constituţie.

Astfel, în articolul 135 (al. d, e, f), Constituţia spune că „Statul trebuie să asigure [...] exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător precum şi menţinerea echilibrului ecologi