De ce n-am fi optimişti? Într-adevăr, de sute şi mii de ori pe zi, în fiecare zi, viaţa publică îi ceartă şi îi ridiculizează pe cei ce nu vor să accepte că optimismul e datoria oricărui om raţional şi informat. Telefoanele mobile, de fapt, fostele telefoane mobile, devin computere de mare putere şi tocmai prin puterea lor ar trebui să fim inevitabil optimişti. O altă ştire televizată ne spune că teatrele de operaţii ale spitalelor scot aproape orice om din ghearele morţii. Marii răniţi de război dar şi împuşcaţii week-endurilor de luptă din cartierele marilor oraşe sînt livraţi înapoi, gata de viaţă lungă şi activă. Un spital din Los Angeles s-a specializat în chirurgia şi reanimarea trupurilor de gangsteri ciuruiţi, altă dată trimişi direct la morgă. Voyager, staţia spaţială lansată, acum 30 şi ceva de ani, spre capătul lumilor, a ieşit din sistemul solar. Pentru prima oară ceva făcut pe şi trimis de pe pămînt a ieşit din sistemul solar. Călătoria nu va avea sfîrşit. Oamenii de ştiinţă sînt siguri măcar pe următoarele cîteva milioane de ani de explorare. Tehnologia ne face o ofertă de nerefuzat: optimismul perpetuu. Viaţa a scăpat de nenumărate boli şi restricţii. Iar ce a rămas de rezolvat se va rezolva repede, inevitabil şi televizat. Între ştirile care distribuie optimism în masă, apariţia HYPERLINK "http://www.telegraph.co.uk/news/uknews/crime/10313697/Officials-never-asked-Daniel-Pelka-about-home-life-before-he-was-tortured-to-death.html" cazului Pelka e atît de enervantă încît riscă să fie clasată la excepţii, mai precis în categoria acelor incidente nefericite, inexplicabile şi, în orice caz, inutile (prin lipsa de sens). Daniel Pelka a fost un copil care a trăit patru ani. În aceşti patru ani, Daniel Pelka, fiul unor emigranţi poloinezi din Marea Britanie, a aflat un singur lucru: că viaţa e cumplită. Daniel a fost înfometat, bătut, întem