Am sentimentul neplăcut că legea care va permite exploatarea cu cianuri a aurului de la Roşia Montană va trece de Parlament, de Curtea Constituţională, de Preşedinţie. Aurul le-a luat deja minţile politicienilor, se vede cu ochiul liber la dezbaterile televizate. Cei de la PSD susţin trup şi suflet acest proiect, liberalii sunt împărţiţi, cei din opoziţie probabil nu vor participa la vot. Adunate însă, voturile vor fi suficiente pentru a genera cel mai mare pericol de mediu din istoria acestor meleaguri. Tocmai de aceea, îmi doresc un lucru. După ce proiectul va fi aprobat, Parlamentul, Guvernul şi Preşedinţia să se mute la Roşia Montană. Deja în zonă, din cauza poluării cu metale grele, numărul cazurilor de cancer este de trei ori mai mare decât media pe ţară. Când se va adăuga şi poluarea cu sulfocianuri, probabil că zona va fi una mai mult moartă decât vie.

Parlamentarii din comisia Roşia Montană au decis să facă o deplasare la faţa locului, pentru a vorbi cu oamenii, pentru a vedea şi problemele de mediu care deja există, dar pentru care statul român se face că nu are bani să le remedieze. Le recomand parlamentarilor să meargă puţin mai departe, la Baia Mare, unde în ianuarie 2000 a avut loc unul dintre cele mai mari accidente ecologice din istoria europeană. Acolo, la societatea Aurul, gestionată tot de o companie străină, minereurile extrase de la Roşia Montană erau prelucrate prin cianurare, iar deşeurile depozitate într-un iaz. Şi atunci, ca şi acum, investitorii străini au promis că remediază problemele de mediu din urmă şi au dat asigurări că deşeurile produse de ei vor fi depozitate corespunzător. Au minţit şi într-un caz, şi în celălalt. În noaptea de 30 ianuarie 2000, barajul a cedat deversând 100.000 de metri cubi de ape contaminate cu cianuri, care s-au împrăștiat peste câmpuri și în sistemul hidrografic local. Investitorii australieni au ple