În Constituţia Olandei se arată că monarhul trebuie să ţină un discurs anual în faţa camerelor reunite ale Parlamentului în a treia zi de marţi din septembrie.

Noul rege, Willem-Alexander, şi-a îndeplinit datoria recent, citind discursul pregătit de cabinetul premierului Mark Rutte, iar ceea ce a spus a bulversat Olanda şi, în curând, Europa.

"Olanda se luptă de cinci ani cu criza economică", a punctat suveranul, iar "consecinţele încep să devină palpabile". Din păcate, Regele Willem-Alexander nu a explicat şi de ce se văd consecinţele doar după cinci ani. Să fie de vină politicile economice ale guvernului actual şi ale celor anterioare, care au amânat luarea unor decizii dureroase din considerente electorale?

Ceea ce se întâmplă acum în Olanda şi se va extinde la nivelul ţărilor din aşa-numitul "nucleu dur" al zonei euro nu reflectă decât ceea ce a descoperit, cu mulţi ani în urmă, faimosul boxer Joe Louis: "Poţi fugi, dar nu te poţi ascunde".

Iar realitatea din Olanda arată că "şomajul creşte, numărul falimentelor creşte, casele valorează mai puţin, iar puterea de cumpărare scade", după cum se mai arată în discursul suveranului olandez. Datoria publică, cea a gospodăriilor, precum şi poziţia financiară a băncilor sunt identificate drept principalele probleme structurale ale societăţii olandeze.

Pe primul loc în clasamentul problemelor structurale se află, din nou, băncile. În condiţiile în care economiile olandezilor au fost canalizate preponderent către fondurile de pensii, care au investit masiv pe pieţele externe, sursele de finanţare ale băncilor au fost căutate pe pieţele internaţionale. Creditele ipotecare au crescut accelerat, pe fondul unor stimulente fiscale care au favorizat creditele pentru care se plăteau doar dobânzile, alimentând o bulă imobiliară de proporţii.

Acum euforia este de domeniul trecutului, în condiţiil