Pentru el, pentru Celi, visul de o viaţă, întruchipat într-o orchestră de talie mondială. Nu admitem maculatura, la noi fiecare linie melodică îşi are caracterul ei propriu, fireşte în cadrul unor limite fireşti. Cred că nici o altă orchestră germană nu cântă cu atâta claritate. şi, în acelaşi timp, cu atâta sensibilitate…

La început i-au spus Ţelibidaace. Nu puteau să-i pronunţe numele, dar i-au dat toate ordinele, decoraţiile, titlurile, crucile şi stelele Germaniei secolului 20. I-au imprimat chipul leonin în tablouri şi statui, dar şi pe monede şi cartele telefonice. I-au dăruit o bagheta din lemn preţios şi aur masiv. După ce şi-au sucit limba în fel şi chip cu numele-i exotic, l-au înnobilat afectuos şi definitiv : Celi. Pe el, muzicianul imposibil şi poliglotul atoateştiutor. Era un zbir. Cerea zece repetiţii. Un dictator. Nu făcea înregistrări. Un tiran. Îşi bătea joc de toţi confraţii dirijori, cu o listă neagră a soliştilor în buzunar. Un despot. Instaurase teroarea în sala de la Gasteig. Şi ce dacă ? Celi era minunat. Şi unic. Un Guru. Un geniu. Şi mai ales, era al lor. Gasteig e loc de pelerinaj. Glanţul capitalei bavareze câştigă enorm, nu doar muzical. Filarmonica face turnee răsunătoare, dar şi măriri de salarii şi suplimentarea aparatului orchestral, aşa cum autoritar el o cere. München devine capitala care dă ora muzicală exactă. Iar pentru el, pentru Celi, visul de o viaţă, întruchipat într-o orchestră de talie mondială. Nu admitem maculatura, la noi fiecare linie melodică îşi are caracterul ei propriu, fireşte în cadrul unor limite fireşti. Cred că nici o altă orchestră germană nu cântă cu atâta claritate. şi, în acelaşi timp, cu atâta sensibilitate…Nu admitem o brianţă care să vrea să iasă în evidenţă şi nici o virtuozitate de dragul virtuozităţii. Sonoritatea individuală rezultă din melodie, din armonie şi din evoluţia formei.Sunt cuvintele