Pe 15 septembrie, în Bucureşti, Cluj şi alte zeci de oraşe din România şi din lume (chiar şi la Nairobi, în Kenya) unde trăiesc cetăţeni români, au avut loc cele mai mari manifestaţii social-politice din ultimii 20 de ani. Asta, deşi protestele durează de 15 zile, iar logica mişcărilor de masă spune că ele se autoconsumă în timp. Şi de aici începe adevărata poveste: în timp ce stîngişti şi libertarieni, politicieni şi jurnalişti intră într-o adevărată competiţie de narativizare a protestului, de „explicare“ a lui, de închidere a lui într-o matrice de sens cunoscută, de fapt şi de drept, nimeni nu poate anticipa cum se va termina.
Dincolo de „concursul de originalitate“ care, într-un mediu din ce în ce mai interesat să reflecte „fenomenul Roşia Montană“, duce la lansarea de către „analişti“ de teorii din ce în ce mai sofisticate, există o tentaţie irepresibilă de a atribui selectiv direcţii şi intenţii, „expresivităţi involuntare“ şi inconştienţe neverificate. Adică de a coloniza protestul. Care e cu totulaltfel decît ştiam oricare dintre noi.
Unii selectează dintre protestatari aşa-numita „lume bună“, spălaţii şi civilizaţii care ar vrea (conform propriilor pancarte) un fel de „capitalism curat“. Dar la fel de mulţi ar fi şi purtătorii bannerului cu „România, grădina Maicii Domnului“, familiile tinere în iţari şi ie şi bătrînii cu steaguri şi pancarte antiprivatizare. Fiindcă protestul e total tolerant-eterogen. Alţii îi condamnă pe cei dintîi, afirmînd că protestul are o consistentă substanţă anticapitalistă, deşi refuză să şi-o asume explicit („expresivitatea involuntară“ de care ziceam) – asta fiind o apropriere de discurs cît se poate de conştientă, despre care autorii ştiu foarte bine că e o formă de colonizare (a „inconştienţilor“ de către cei politic conştienţi).
Sociologul Barbu Mateescu remarcă just imposibilitatea de a plasa protes
