- El e Alin! Doi ochi mari şi albaştri mă măsoară lung, de sus, din braţele maică-sii, cu o curiozitate îmbufnată. Are vreo patru ani, iar căpşorul fără păr, de un rotund perfect, îi accentuează trăsăturile nostime. E leit Oblio, fără tichiuţa ţuguiată. O strânge pe maică-sa de gât, aproape s-o sugrume, se lipeşte de ea cu disperare, dar nu-şi desprinde privirea de a mea.

Maria Răducanu vine des în vizită la copii și le cântă

Este o după-amiază fierbinte şi cleioasă de august. La intrarea în Institutul Oncologic "Trestioreanu" mă întâmpină prietena Mihaela Şchiopu, artist plastic, arhitect, profesor şi, mai nou, psihoterapeut. Văzusem pe Facebook o parte dintre minunile pe care le face, împreună cu cei câţiva inimoşi de la Asociaţia PAVEL, a Părinţilor cu Copii Bolnavi de Cancer, Leucemie şi Anemii Grave. Văzusem micuţi cu capete fără păr, pictaţi pe faţă şi hlizindu-se cu gura până la urechi; îi văzusem concentraţi, cu limba scoasă, la vreo lecţie de matematică sau de istorie, ţinând creionul cu mâna găurită de perfuzie; văzusem imagini de la petreceri, cu baloane şi confeti, cu copii şi adolescenţi palizi, traşi la faţă, unii în cărucioare, cu măşti albe pe gură, deasupra cărora le râdeau ochii. Văzusem şi o rugasem pe Mihaela să mă introducă, să-mi fie gazdă, în lumea aceea stranie, un amestec de spital, şcoală şi club, cu graniţe atât de fragile între suferinţă şi fericire, între viaţă şi moarte.

Alin acceptă fără fasoane să-l iau în braţe ca să îmi arate camera de joacă. Se lipeşte cu totul de mine. Cu obrazul lui strivit de al meu, mergem pe holurile clinicii, însoţiţi de Mihaela şi de mama lui Alin. Mă uimesc curăţenia şi răcoarea. Şi un fel de seninătate. Ne întâlnim cu câte o doctoriţă sau asistentă zâmbitoare şi ne salutăm voioşi ca nişte megieşi pe uliţa satului.

Camera de joacă e un locşor vesel. Mobilă mu