Fermierii americani din aşa-numitul „Cordon al Porumbului“, zonă din partea central-nordică a Statelor Unite ale Americii cunoscută ca fiind un adevărat corn al abundenţei pentru producţia agricolă, reuşesc să aibă producţii medii de 15 tone/hectar în exploataţii industriale, de două ori mai mult decât cifrele înaintate de agricultorii locali cu afaceri similare.
Încă din primele momente în state precum Missouri sau Illinois devine evident faptul că fermierii americani îşi pariază toţi banii pe soia şi pe porumb. Pe sute de kilometri peisajul de pe marginea şoselelor este neschimbat: lanuri de porumb înalte de 2 metri sau plantaţii de soia.
La 500 de kilometri (290 de mile) la sud de Chicago, în localitatea Auburn din statul Illinois, familia lui Tim Seifert (54 de ani) face de aproape 70 de ani agricultură şi, ca niciunul dintre fermierii din regiune, nici ei nu încalcă regula nescrisă a specializării pe porumb şi pe soia.
Deşi, misiunea istorică a oricărui fermier a fost să îşi asigure mâncarea pentru el şi pentru familia sa, această regulă nu mai stă în picioare în fermele americanilor din „Cordonul Porumbului“
Aici nu mai este vorba despre subzistenţă, semisubzistenţă sau agricultură familială, ci despre industrializare, specializare şi marje de profit.
În timp ce în mai toate fermele din România se pot găsi animale sau plantaţii de legume şi fructe care îi scutesc pe fermieri de drumurile zilnice în supermarketuri, în curtea lui Tim Seifert singurele animale sunt un Saint Bernard şi o duzină de găini. În fermă nu este niciun porc, vacă, gâşte sau alte păsări de curte. Între casa în care locuieşte fermierul şi lanurile sale de porumb sau de soia sunt doar câţiva metri şi o fâşie de peluză.
Peisajul arată clar că baza agriculturii americane este exploataţia industrială, ceea ce explică diferenţele de productivi
