De doi ani şi jumătate, Siria este sfâşiată de un sângeros război civil. În aceste condiţii, era firesc ca zeul fotbal să depună, pe termen nelimitat, armele. Au fost însă şi vremuri când confruntările din această ţară produceau bucurie, "ostilităţile" derulându-se pe stadioane.

Antrenor al echipei naţionale a Siriei la sfâşitul anilor ’90, profesorul Mircea Rădulescu rememorează vremurile bune pe care le-a trăit într-o ţară care în prezent este o scenă a haosului şi a vărsării de sânge.

Domnule profesor, cum a fost aventura dvs. ca selecţioner al Siriei?

Am fost un an acolo director tehnic al Federaţiei Siriene de Fotbal şi antrenorul echipelor naţionale, deci şi echipa mare, de seniori, şi echipa olimpică.

Cum era atmosfera în Siria în perioada când aţi activat acolo?

În perioada aceea, fotbalul sirian nu era afectat absolut de vreo problemă politică şi îşi desfăşura activitatea cu regularitate. Ceea ce m-a impresionat foarte mult era disciplina echipelor. Competiţia se derula cu regularitate, nu erau motive de întrerupere sau de amânare, iar echipele naţionale, cele de care eu mă ocupam şi răspundeam direct, aveau un calendar de participări la diferite competiţii. Am avut succes acolo, în sensul că mi s-a cerut din partea federaţiei să formez o echipă olimpică cu jucători de 19-20 de ani pentru competiţiile la care urmau să participe această selecţionată.

Deci aveau planuri pe termen lung.

Da, desigur. La Divizia A, cum ar fi Liga I la noi, în deschidere jucau echipele astea de juniori mari. O perioadă de aproape trei luni am asistat la ambele jocuri, adică vedeam şi meciul de deschidere al juniorilor, şi pe cel de seniori. În felul acesta mi-am ales, văzând la lucru toate echipele astea de juniori mari, un lot mai lărgit, de vreo 30 de jucători. Federaţia a creat