„Mai scoteau un organ, îl aruncau într-o găleată. Dacă pica ceva pe jos, noi trebuia să culegem”. Nu sunt doar cuvinte, sunt fapte din iarna în care jumătate dintre deţinuţii unui lagăr din România au murit de foame.

Senzaţia că mergi prin mâl ţi se agaţă de picioare, te ţine pe loc, te trage în jos şi te sufocă.

Sunt faptele descrise de domnul Caius Muţiu, închis în lagărul comunist de la Periprava pentru “intense activităţi contra clasei muncitoare”.

Eu fac parte din generaţia care a ştiut vag, dar nu a simţit concret că în România două cuvinte s-au unit. Lagăr şi exterminare.

Îmi cer scuze, domnule Caius Muţiu. Meritaţi cel puţin asta din partea mea, a generaţiei mele şi mult mai multe din partea generaţiei de politicieni care ne conduce. Domnule Muţiu, am priceput perfect şi ce ne-a spus domnul Octavian Bjoza, coleg de lagăr cu dumneavoastră, condamnat pentru că în cercul literar a strigat că “nu mai suportă comuniştii”.

“Important este să fie aduşi în faţa instanţei, iar cei tineri să afle ce crime au comis”, spunea. Nu cred că ajunge.

Şeful acelui lagăr trăieşte liniştit, este preşedintele unei asociaţii de locatari din Bucureşti şi are o pensie de 5.100 de lei. Până azi.

Două stări de fapt şi una de stat s-au schimbat, de când l-am arătat pe Vişinescu.

Justiţia funcţionează. Există un procuror căruia nu i-a fost teamă să pună genocid lângă numele unui torţionar. Sigur, de la alăturare până la condamnare e cale lungă.

Justiţia morală funcţionează. Avem în dezbatere publică o lege justă, după o analiză morală, care le taie venitul, pensia acestor indivizi. Chiar dacă, din raţiuni de timp, practic aproape niciodată aplicabilă, legea există.

Există şi o instituţie a statului care funcţionează. Cu un nume lung, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, îşi fac