Unii au rău de mare. Şi dacă ajung pe cel mai scump şi mai sigur pachebot. Alţii au rău de Champions League. Anvergura competiţiei, valoarea adversarilor, banii puşi pe masă, luminile arenelor arhipline. Mă rog, tot tacîmul. Rău de Champions League. L-a căpătat şi Steaua deşi se încălzise ani de zile mai la mal, în Europa League. Apoi, peste toate, a intervenit elementul perturbator Szukala. Ce o fi fost în mintea lui? Ori… Ba nu, hai să rămînem aici, pe teritoriul sigur al naivităţii. Să rîdă lumea atotoateştiutoare.
Din păcate, după o oră de joc, pe pachebotul acesta de lux numit UCL încep să se simtă diferenţele de buget şi lipsa tradiţia. Observaţie valabilă mai ales din momentul în care îţi dai peste picioare, cum a făcut Steaua după vreo 60 de minute de rezistenţă civilizată. Lupţi, lupţi apoi te relaxezi. Na, uite că dînşii nu se relaxează! Ei practică o filosofie simplă, aceea a lucrului bine făcut şi dus pînă la capăt.
Da, Schalke îşi trage seva din forţa lui Farfan, Boateng şi Draxler. O linie de mijloc solidă şi rapidă. Steaua a replicat, cît a replicat, prin închizătorii Pintilii şi Bourceanu, cu Tănase şi Stanciu în faţa lor. La creaţie. Sună frumos şi cumva din afara fotbalului cuvîntul ăsta, creaţie. Parcă sîntem la un concurs literar. Sau la un festival al filmelor de ficţiune. Sîntem însă la fotbal şi trebuie să reamintim că şi activitatea aceasta atît de hulită are oamenii ei care creează. Sau care stăpînesc clipele de cumpănă ale meciurilor. Aceştia sînt de regulă antrenorii. Antrenorii siguri pe ei, inspiraţi. Cu sînge rece, dar şi cu putere de improvizaţie.
Reghecampf a picat toate testele la Gelsenkirchen. De reactivitate, de analiză lucidă. Prea sigur pe el. Asta, într-o limbă română nu foarte savantă, se mai numeşte şi suficienţă. Pasiv, neinspirat la schimbări. Nu vi se pare că ieşirea lui Stanciu a dereglat tot mijlocul
