Pe vremuri, era o emisiune la tv, „Copiii spun lucruri trăsnite”. Şi toată lumea se înghesuia să o vadă, pentru a auzi ce mai spuneau unii copii, mai mult sau mai puţin teribili, mai mult sau mai puţin spontan, de vreme ce erau, în mod intenţionat, dirijaţi spre un subiect despre care se ştia că vor avea un anumit răspuns. Oricum, emisiunea a fost de succes o perioadă, nu ştiu dacă mai continuă. Ianţu, oricum, a renunţat, a trecut la muzică sau cine ştie la ce.

Eu, dacă aş fi realizator tv, dar unul adevărat, nu din cel care cumpără emisiuni vechi de afară şi le prezintă drept ultima găselniţă în media, cum a fost cu serialul M.A.S.H., aş face o emisiune, poate nu la fel de distractivă mereu, dar, în mod cert, cu un succes de casă mult mai mare decât emisiunea lui Ianţu şi poate cu un efect mult mai educativ şi aş intitula-o: „Reporterii pun întrebări tâmpite”.

Am sesizat, mai de mult, că, pe post, apar, mai ales la televiziunile locale, şaşii, bâlbâiţi, peltici, sâsâiţi, cocoşaţi, strâmbi, care, până să apuce să spună ce au de spus, dă laptele în foc. E treaba posturilor, a proprietarilor, cu ce îşi populează emisiunile sau ale cui pile le angajează. Despre prezenţa scenică nu mai vorbesc, aş cere prea mult, la fel şi despre ţinută. Interpretarea este o altă problemă, pe care nu o discut, deşi ar fi multe de spus. Ceea ce doare însă cel mai mult este lipsa totală de orientare în formularea întrebărilor, ca să mă exprim eufemistic. Am auzit şi văzut unele întrebări care „m-au lăsat interzis” pe mine, care nu eram în postura celui întrebat. Cineva lua un interviu unei persoane lovite în cap cu o rangă iar reporterul „nostru, care ştie tot” întreba: „Dar ce aţi simţit când v-a lovit cu ranga în cap?” sau „Ce părere aveţi despre ceea ce vi s-a întâmplat?”

Este deja celebru, cel puţin la nivel anecdotic, cazul unei reporteriţe