Prima repriză a meciului de la Gelsenkirchen ne-a arătat un paradox care lasă să se întrevadă totuşi soliditatea echipei lui Reghecampf: Steaua şi când joacă slab joacă de fapt bine. Campioana României n-a reuşit nimic special în prima parte a meciului, nicio ocazie de gol mai acătării, dar chiar şi aşa a reuşit să îngheţe terenul încălzit cu gaz rusesc. Şi apropo de gazul de pe pieptul celor de la Schalke, Steaua a rămas singura echipă la acest nivel cu tricoul imaculat comercial. Nu e semn de orgoliu ca pe vremuri la Athletic Bilbao sau FC Barcelona, ci de incompetenţă managerială când clubul lui Gigi Becali drămuieşte cu atenţie fiecare mie de euro.

Meciul a dărâmat şi teoria conspiraţiei aruncată de lansatorul de perdele de fum din conducerea Stelei, cum că e grav de tot cu nişte arbitri turci în zona cu cea mai mare densitate de şaormării din Germania. Cakir n-a fost Haţegan, românul care l-a gâdilat pe Lucescu cu un penalty mutat afară din careul lui Şahtar la San Sebastian, şi a plătit nemţeşte cu galbene spre ambele echipe atunci când a fost cazul.

De fapt, adevărata teorie a conspiraţiei era că în centrul apărării Stelei era un fundaş cu paşaport german. Golul încasat de Steaua după gafa uriaşă a lui Szukala, combinată cu lipsa de reacţie a lui Tătăruşanu, a intrat în seria tontogolurilor europene primite de Steaua cu Real sau Twente. Gafa de la Gelsenkirchen a adus aminte de cel mai slab meci al formaţiei lui Reghecampf din acest sezon, cel de la Mediaş, când o comedie a erorilor a împiedicat-o pe Steaua să bată o echipă modestă precum Gaz Metan.

La radiografia lui Schalke de dinaintea meciului, ieşea în evidenţă trioul formidabil Farfan – Draxler – Boateng, exact cei trei jucători care au creat golul doi al meciului. Iar golul trei al minerilor din Ruhr ne-a adus aminte că fotbalul nu înseamnă numai bani ci şi pricepere în creşterea