Am trecut prin Bivolari, comună destul de înstărită dintr-o extremitate a județului Iași și, revăzând școala dichisită, cârdurile de copii curățel îmbrăcați și evident emoționați, buchetele de flori și ghiozdanele-rucsac cu buzunar pentru telefoanele mobile, mi-am amintit că, în urmă cu exact 50 de ani, adică în septembrie 1963, de aici transmiteam, pentru radio, sărăcăcioasa festivitate a deschiderii anului școlar. Primul interlocutor, desigur, profesorul de română – cu atât mai mult cu cât îmi fusese coleg de grupă la Facultate. Făcea naveta: vreo 40 de kilometri la dus, 40 la-ntors. Iarna, când amărâtele autobuze RATA nu mai ajungeau la Bivolari, tânărul dascăl se aciua la gazdă, o băbuță simpatică și guralivă ce purta ochelari bombați legați cu sforicică la ceafă, să nu-i piardă la prășit ori la tăiatul viei din dosul casei.
La gazda „de avarie” am ajuns și după înregistrările de la festivitatea inaugurării anului școlar, să ascultăm banda imprimată pe reportofonul Philips „de teren”, care, pe atunci, cântărea 12 kilograme. Băbuța ne-a adus un borș de rață aburind; parcă simt și acum aroma leușteanului – cum s-o fi explicând memorizarea aleatorie a câte unui amănunt total lipsit de importanță în dauna celor care s-ar cuveni cu adevărat neuitate? Tânărul profesor asculta cu același zâmbet blajin ce i-l știam din facultate, când, împreună cu Dumitru Irimia (mai târziu, decan) alcătuiau un duo al tăcuților și reținuților, niciodată exuberanți, totdeauna făr-de aplecarea către ludic proprie vârstei. Îi spuneam „Bebi”, un apelativ oarecare; acum, ar suna ridicol – nu numai din pricina relației imposibile dintr-un astfel de prenume și realitatea vârstei a treia, cât mai ales datorită filmelor americane în care amorezii se alintă până la sațietate cu strepezitul „baby”.
Evreu fiind, și-a ales, la repartiție, un (fost) târgușor evreiesc. În 1963, încă mai
