...face Margaret Mazzantini în „Nimeni nu se salvează singur”, al treilea roman tradus la noi, şocant prin subiect şi limbaj. Delia şi Gaetano au trăit o poveste de dragoste, unică în frumuseţea ei, s-au căsătorit şi au doi copii. Care încă n-au crescut mari când fisurile apar şi le distrug cuplul şi viaţa de familie. Aşa că vine, inevitabil, separarea: Gaetano pleacă şi Delia rămâne cu băieţii, fiecare experimentând frustrări şi vinovăţii.

Cina celor doi le oglindeşte perfect drama din prezent, iar alunecările în trecut, şi ale lui şi ale ei, sunt întrebări lungi, minuţioase, ale momentelor esenţiale, ca să poată găsi exact clipa din care a început destrămarea. În restaurantul unde iau cina, la masa vecină, se află un cuplu vârstnic, spre care privesc mereu, despre care fac presupuneri, cu care ajung şi să discute înainte de plecare.

Un cuplu al zilelor noastră, în care se regăsesc mulţi tineri, care seamănă cu o felie crudă a vieţii din prezent. Cei doi îşi aduc în povestea lor de iubire suferinţele vechi – Delia a trecut printr-o fază de anorexie, apoi vindecată a devenit nutriţionistă, Gaetano se vrea cu orice preţ artist şi ajunge să scrie scenarii de film şi de televiziune. Amândoi, perfect conştienţi, duc în ei otrăvurile secretate din copilărie – nemulţumire şi ură faţă de părinţi.

Fiecare vede în celălalt un liman, îşi ostoiesc dureri şi îşi alungă fricile, se bucură de mici fericiri, cu o anume prudenţă, ca şi când s-ar teme că totul ar dispărea brusc şi ar rămâne iar singuri. Cuplul le absoarbe un răstimp energiile, se bucură unul de altul. Dar apar cei doi băieţi, se împart obligaţiile, şi unul şi altul se simt nepregătiţi în faţa grijilor aduse de creşterea copiilor, încercând să facă faţă, să reziste.

Ca părinţi, Gaetano şi Delia, se trezesc prinşi în corzi: Delia îşi păstrează slujba, Gaetano rămâne acasă cu copiii, timp î