În cea mai recentă carte a sa*, Antonio Patraş analizează literatura lui E. Lo­vi­nes­cu într-un mod care trebuie să fie pil­dui­tor pentru istoria literară mai nouă de la noi. Universitarul ieşean a iniţiat în 2007, cu Ibrăileanu. Către o teorie a per­so­nalităţii, o serie de volume despre opera marilor critici modernişti din prima ju­mă­tate a secolului trecut. În această se­rie, el discută geneza modernismului nos­tru li­terar, prin examinarea atentă a figu­ri­lor sale tutelare. La 1900, în anii de for­ma­re ai lui Lovinescu sau Ibrăileanu, se găsesc originile unei vârste culturale care ne-a dat o mare parte din limbajul cri­ticii aflat încă în uz. De aceea, a-i stu­dia pe marii critici înseamnă a investiga procesul prin care s-a constituit, în mod istoric, sensul literaturii aşa cum îl cu­noaş­tem şi îl acceptăm astăzi, cu bunele şi relele lui. Iar în cultura română, doc­tri­nele literare, în formele lor cele mai im­presionante, nu au apărut aproape nici­odată prin partenogeneză. Com­plexi­ta­tea modernismului românesc vine din aceea că ideologii săi se autoconstruiau ca scriitori în acelaşi timp în care edi­fi­cau cadrele de receptare şi validare ale cul­turii moderne. Inevitabil, literatura ro­mână modernă a purtat chipul lor şi a in­tegrat ca pe un mister constitutiv „con­tra­zicerile“ pe care aceştia le-au ascuns sau le-au exhibat, formalizându-le în mo­duri fastuoase şi (parţial) mistificatoare, de felul concepţiei lovinesciene despre „sin­cronism şi diferenţiere“ în morfologia cul­turii. Aşa că analiza ideilor estetice ale lui Lovinescu nu se poate opri la o lec­tură a textelor sale critice şi teoretice; ea trebuie să continue, aşa cum o face în car­tea de faţă, cu parcurgerea scrierilor lui literare, corelate cu cele memoria­lis­ti­ce, în care se găseşte partea nemăr­turi­si­­tă a gândirii critice, jumătatea sa obscură.

Intitulându-şi cartea Sc