Gâlceava publică din jurul proiectului Roşia Montana are ceva narcotic. Vă amintiţi de insidiosul „My precious! My precious!” din Stăpânul inelelor? Ne-am pus cu toţii inelul Roşia Montana pe deget şi am văzut. Transa noastră colectivă merită psihanalizată.

Aurul de la Roşia Montana ne-a încins ca un inel. Gollum, o creatură respingătoare şi fascinantă: îţi repugnă făţărnicia acestui personaj alunecos şi în acelaşi timp te ataşezi de el, fiindcă e bolnav de sclavie. Premierul Victor Ponta şi-a pus inelul pe deget: aurul - nu l-a vrut, acum îl vrea; ezită şi merge înainte. Nepreţuitul inel e motiv de transă colectivă : alianţe, secrete, trădări, încrîncenare dar şi solidaritate, sacrificii şi un şuvoi de energie colectivă răscolită de sclipirile unui ideal. Ce spune afişul unei fetiţe, pe care tatăl o poartă pe umeri: „ Lăsaţi aurul acolo unde l-au ascuns spiriduşii”. Ce spune un copil al străzii, pe care strada îl poartă: „Inima e mai tare decît aurul dar şi cînd vezi aurul îti sare inima!” Suntem sclavii cui? Ai puterii ? Puterea de a pune mâna pe putere. Puterea de a nu împărţi comoara. Puterea de a o găsi primul. Puterea de a da înapoi. Puterea de a nu renunţa. De ce s-au umplut străzile numai acum, pentru pulberile aurii din Roşia Montana, nu şi altădată, pentru aurul negru, rafinat de Oltchim? S-au scurs 25 de ani : se împlineşte profeţia lui Silviu Brucan? Ieşim din galeria tranziţiei, la lumina aurie? Nu sunt doar pîlpîielile focului care arde pe comori? În cabina de vot lumina e chioară... Nu ne-am terminat revoluţia, în 89? Nu de catifea e revoluţia, ci de pînză invizibilă, cu urzeală elastică şi pîlpăitoare, pe facebook. Să fie timpurile în care jurnaliştii imuni, care şi-au luat zilnic porţia de cianură, îşi varsă fierea, neputincioşi, în faţa publicului sevrat? Între cei seceraţi, rămîne în picioare unul, care şi-a refuzat doza? Strada se îngă