Câtă emoţie… Un timp al încreştinării… La intrare după bilet şi audio guide printr-o uşiţă dadeam înspre un lac în care se vărsa un pârâu. La capăt de drum. Şi o canoe… Un indian. Pe marginea lacului pas cu pas ne-am îndreptat spre ieşire. Dincolo. Pe un imens ecran erau zeci de monitoare cu chipuri de toate rasele, vârstele şi arhetipurile umane. Vii şi trecuţi din viaţa aceasta. Printre ele, şi eu cu ai mei. Şi un text ceva de genul: şi tu ai fi putut fi indian! Ce schimbare de mentalitate. Dacă secole în şir un indian bun era un indian mort, acum aveam de a face cu o altă paradigmă. Un alt început de drum… Muzeul de artă al nativilor americani de la Washington. Eram acolo de fapt pentru sfânta slujbă a botezului la biserica unde oficia părintele Calciu Dumitreasa.

Câtă bucurie… Un timp al învăţării… Undeva, cândva pe Nil, când regimul lui Mubarak era acceptat de liderii lumii democratice, dar când treceam de-a stânga şi de-a dreapta fluviului înspre minunăţiile Egiptului antic cu antemergători trupe speciale în tancuri şi în epocă în care puşcăriile erau pline de activiştii Frăţiilor musulmane. Cu greu l-am convins pe ghidul nostru că ştim – recitisem înainte bibliografia civilizaţiei, la fel ca la fiecare excursie, de data aceasta cursul de istoria Orientului Antic al profesorului clujean Alexandru Diaconescu – dar vrem să fie mai profund în explicaţiile despre faraoni, piramide, Ra şi Isis, Ramses şi Tutankamon. Ieşind din discursul oficial şi lăsând la o parte plaja lui politically correct, egipteanul ce ştia bine şi despre copţi şi despre Antoniu, Cezar şi Cleopatra, dar şi despre urmaşii lui Mahomed, ne-a spus şi povestea unui cadou. Dincolo de descifrarea hieroglifelor de către Champollion, la un moment aniversar diplomatic, Franţa şi Egiptul îşi oferă reciproc câte un cadou. Un ceas public de marcă versus un obelisc. Piaţa Concordiei. Cele două ca